Mănăstirea Cașva
La 20 de kilometri de Reghin, în apropierea satului Cașva – Păuloaia, o mică obște monahală și-a găsit liniștea pe care a căutat-o îndelung. De această liniște se bucură și pelerinii care vin la slujbele de la mănăstire și care caută povețele părintelui duhovnic Ilie Pop sau ale maicilor Neonila și Ana.
Bisericuța de piatră cioplită, cu o turlă unicat în țară, făcută după modelul Mănăstirii Hilandar din Muntele Athos, este primitoare pentru toți cei care vin să se bucure de frumusețea slujbelor și a locului, fie că aceștia sunt localnici sau de mai de departe.
Locașul de cult este iubit de oamenii din sat, câți au mai rămas, pentru că tocmai ei au fost cei care au cerut reactivarea vechii mănăstiri de la Cașva, care a dispărut în trecut din cauza vitregiei vremurilor.
Mănăstirea Cașva s-a reînființat în 1994, la inițiativa unor credincioși din zonă. A fost un credincios, cu numele Vasile, care a insistat foarte mult pe lângă Înaltpreasfințitul Andrei, care era Episcop la Alba Iulia în anii aceia. El susținea că a avut descoperiri cu privire la refacerea mănăstirii de aici.
În tradiția orală, oamenii au moștenit de la înaintașii lor faptul că a fost o mănăstire pe locul acesta, fără să se cunoască perimetrul în care a fost zidită. S-a știut că a fost o mănăstire de călugări și că ea a fost distrusă. În 1995, sătenii au obținut binecuvântarea Episcopului Andrei de la Alba Iulia pentru a reface mănăstirea, a spus părintele duhovnic Ilie Pop.
La început, obștea care a venit aici nu a putut face mare lucru. „Este o zonă mai retrasă, nu este turism, dar este loc potrivit pentru o mănăstire. Lipseau totuși resursele materiale necesare pentru buna desfășurare a vieții într-o mănăstire.
La sfârșitul anului 1996 am fost solicitat de Episcopul Andrei să vin aici. Eram la mănăstire la Toplița, acolo am fost călugărit, iar un an am fost la Episcopie la Miercurea Ciuc, când s-a înființat episcopia, în 1994.
Apoi am fost iarăși la Toplița, pentru încă un an. Făceam seminarul la Alba Iulia, iar Înaltpreasfințitul Andrei, care mă cunoștea, m-a chemat. Mi-a spus: «Am mare nevoie de tine, am mare nevoie de cineva acolo, lucrurile nu înaintează». Atunci am hotărât să vin.
Doi ani am fost diacon, iar atunci am fost hirotonit ieromonah și trimis aici, în data de 17 decembrie 1996. Am găsit doar paraclisul de lemn, o bisericuță improvizată, pe care au făcut-o oamenii din zonă. Au pus mână de la mână, au adunat lemn și au făcut acea bisericuță și o mică chilie. Nu era drum de acces, nu era pod, nu era funcțional nimic altceva.”
Din 1997 au început să se ridice biserica și corpul de chilii, drumul și celelalte anexe. „Biserica de zid, din piatră, este în stilul bisericilor bizantine, în stil atonit. Am fost atât de săraci, încât nu ne-am permis să facem un proiect, să apelăm la arhitect.
Ne-am consultat cu ingineri despre construcție, rezistență, armături. În paralel cu biserica am început și corpul de chilii. Lucram cât puteam la biserică, ne mai găseam ceva vreme să lucrăm și la chilii, iar toată treaba a durat opt ani.
Am locuit într-o casă în sat, undeva la 200 de metri de aici, într-o casă părăsită, opt ani. În 2004 am putut să mă mut în noul corp de chilii. Acum totul este funcțional, cu energie electrică, apă curentă, încălzire centrală, tot ceea ce este necesar.
Prin donații am reușit să obținem terenul pentru drum. La început am făcut un pod din lemn pe care treceam destul de greu cu utilaje grele, mașini încărcate. Acum s-a făcut un alt pod, de beton, durabil”, povestește părintele Ilie Pop.
La început, mănăstirea a fost de călugări. Maicile au venit mai târziu, în 2005, când părintele duhovnic, care era și stareț, a trecut printr-o perioadă foarte dificilă în ceea ce privește sănătatea. „Atunci am apelat la Înaltpreasfințitul Andrei pentru a găsi o soluție, pentru că nu erau viețuitori.
Eu eram foarte tânăr, la început aveam 21 de ani, iar ca stareț într-o mănăstire orice frate, oricine, ar fi dorit să găsească un om cu experiență, care să îi spună ceva. Atunci a fost foarte greu, câte unu-doi veneau, stăteau o perioadă, plecau. Nu erau condiții, nu era nimic. Nu era nici program de rugăciune stabil, nici un fel de rânduială.”
„A fost o minune că am ajuns aici! Noi am venit din altă mănăstire, unde era o obște mare. Ne doream să ajungem la un schit cu hramul Tuturor Sfinților. Voiam să fim undeva mai retrase, la liniște.
Printr-o conjunctură foarte fericită, după ce am trecut pe la Mănăstirea de la Muntele Rece, am vorbit cu o măicuță de la Râmeț care știa că părintele de aici căuta maici pentru o mănăstire. Maica de la Râmeț i-a spus părintelui despre noi că am căuta un loc mai liniștit și așa am ajuns aici.”, a spus maica Neonila Antonoiu, stareța micii obști monahale.
