Mănăstirea Ceptura
Mănăstirea Ceptura, cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, din Arhiepiscopia Bucureștilor, poartă pe frunte cununa martirajului.
Istoria ei se împletește cu cea a viței-de-vie cultivate aici încă din vremuri străvechi. Și precum „cepul”, adică butucul de vie, renaște din propria-i sevă, mănăstirea a renăscut din propria-i cenușă, dovedind vremurilor rătăcite că acolo unde Dumnezeu binevoiește, nimic și nimeni nu poate distruge.
Astăzi, Mănăstirea Ceptura se așază din nou în istoria locului, marcându-l cu misiunea sa, sfințindu-l.
Într-o vatră cu urme de locuire neolitice, traco-dacice și ale unor vremuri tumultuoase tăvălugite peste chipul ei, numele mănăstirii, împrumutat de la cel al locului, mărturisește o tainică și sacră legătură cu Dumnezeu, prin simbolistica viei și a vinului ce se produce aici.
Conform unor documente de arhivă, numele „Ceptura” ar proveni de la cuvintele turcești „cep” și „tura”, care s-ar traduce „cepul pecetluit”. După Dumitru Furtună, denumirea locului ar veni de la Gârla Cepturei, iar apa și-ar fi luat numele de la pluralul cuvântului „cep”, care înseamnă „butuc de vie”.
Numele Ceptura apare în documente în secolul al XVIII-lea la Dionysos Fotina, în „Istoria Daciei”. Iar din comunicarea Ecaterinei Hangan referitoare la fostul județ Saac, publicată în „Hrisoave prahovene” în 1969, aflăm că acest județ, de care a aparținut și Ceptura, avea drept marcă o coardă de vie.
Matei Vodă Basarab, la Ceptura
Schitul Ceptura a fost ridicat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de călugării de la Căldărușani, ca metoc al acestei mănăstiri.
Odată cu Decretul 410/1959, călugării au fost izgoniți de aici. A rămas doar părintele Iezechiel, ca paznic și îngrijitor, care își ducea existența din pomana credincioșilor, adâncindu-se în trăirea vieții duhovnicești.
După trecerea lui la Domnul, biserica schitului a fost neglijată iar chiliile călugărilor au ajuns adăposturi pentru animelele IAS-ului. După Revoluție, la cererea părintelui paroh Șendroiu și a credincioșilor din sat, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat încă din 1996 reînființarea schitului. În 2009, acesta a fost ridicat la rangul de mănăstire.
Acte vechi de cumpărare și danii, un pomelnic și o inscripție de deasupra ușii, în interiorul bisericii, îl pomenesc printre ctitori și pe Matei Basarab.
Referindu-se la viile de la Ceptura, cercetătorul Adrian Petcu spune în acest sens:
„La 20 septembrie 1640, voievodul Matei Basarab întărea ctitoriei sale de la Căldărușani cele 23 de pogoane de vie dăruite de marele clucer Buzinca”.
Părintele Teodosie Ciochină, care a ajuns la Ceptura în ianuarie 2010, a fost numit administrator.
„Am locuit la început într-un container de fier. În biserica ruinată de comuniști cântau cucuvelele. Rămăseseră din ea doar zidurile. Un localnic mi-a spus că în momentul în care au cărat aici niște butoaie, unul a căzut pe piciorul unui muncitor.
Acest accident i-a determinat să nu o transforme în depozit de butoaie. Un alt domn, Mitică Pârcălab, mi-a relatat că la un moment dat biserica a fost umplută cu coardă de vie ca să i se dea foc. Dar nici acest lucru nu s-a reușit. Apoi, în ea au fost depozitate pesticide pentru vie.
Apoi, directorul IAS-ului a vrut să o dărâme, pentru că prezenta pericol de prăbușire. Un inginer l-a rugat să o mai păstreze pentru că în ea se mai putea depozita câte ceva. În final, au lăsat-o să se distrugă de la sine.
Așa a rezistat biserica în picioare până în clipa în care a intrat în grija Arhiepiscopiei. Ultimii călugări ai mănăstirii, înainte de a fi transformată în IAS, au îngropat clopotul în partea stângă a bisericii. După Revoluție, au venit, l-au dezgropat și l-au dus la Jercălăi, de unde a fost adus și montat aici, după reînființarea mănăstirii”,
povestește părintele Teodosie.
Și astfel a renăscut Mănăstirea Ceptura din propria-i cenușă, precum butucul de vie din propria-i sevă, mărturisind lumii rătăcite, și nouă, pelerini de un ceas la Altarul ei, că voia lui Dumnezeu nu o poate înfrânge nimeni. Și că, așa cum spune părintele stareț, noi, creștinii, suntem chemați să actualizăm și să înveșnicim timpul.