Ruinele Cetaţii Mehadia
Cetatea Mehadia a fost cel mai probabil ridicată în secolul al XlII-lea de familia nobiliară Gutkeled, probabil între anii 1263-1270. La începutul secolului al XIV-lea, a fost angrenată în conflicte interne, de care nu era străin nici Basarab I, primul domn independent al Ţării Româneşti.
A fost şi ea preluată de regalitate, fiind integrată în sistemul militar al comitatelor bănăţene. Acolo slujeau o mare parte din cnejii români ai locului. Între 1429-1435, acolo au avut reşedinţa cavaleri teutoni, readuşi de către Sigismund de Luxemburg. Sub guvernarea lui Ioan de Hunedoara, fortăreaţa a fost întărită ca să poată sluji drept bastion în lupta cu forţele Imperiului Otoman, în 1441. A fost cucerită de către turci în 1523. După două veacuri, şi-a sfârşit rostul la 1738, când în jurul ei s-au dat lupte crâncene.
Cetatea este ridicată pe o culme îngustă şi pe marginea unor prăpăstii. Datorită aşezării strategice, accesul era posibil doar prin nord, acolo unde s-a amplasat turnul principal sau donjonul fortificaţiei, construit cu bază hexagonală şi ziduri groase de 2,5 metri şi înalte de peste 16 metri. Parterul era boltit, iar deasupra se disting alte două-trei etaje. Nivelul al doilea, aflat la peste şase metri înălţime, a putut fi împărţit cu planşee sprijinite pe ziduri.
Remarcabil este că în construcţia sa s-au utilizat spolii romane. În secolul al XV-lea, cetatea şi-a dobândit forma definitivă, printr-o nouă etapă de fortificare în care zidurile au fost înălţate şi s-a clădit cel puţin încă un turn cu bază circulară. Un alt turn a funcţionat în dreptul porţii şi al podului construit pe piloni de piatră. Drumul de acces trecea printr-un şanţ săpat în stâncă. O parte a zidăriilor a dispărut prin prăbuşire în hăurile prăpastiei vecine.
În jurul anului 1699, contele Luigi Ferdinando Marsigli descrie cetatea ca fiind deja în ruină. Alte date istorice spun că, de fapt, contele, ofiţer italian din armata imperială habsburgică, a ordonat demolarea cetăţilor din zonă conform stipulaţiilor Tratatului de pace de la Karlowitz (1699), care a însemnat sfârşitul războiului austriaco-otoman (1683-1697). Este sigur că în luptele din 1738 la Mehadia au fost utilizate şi alte construcţii de război, din afara cetăţii.
Zidurile de peste 16 metri ale turnului de apărare sunt dovada măreţiei de odinioară a cetăţii, dar şi a rolului pe care fortificaţia l-a avut în istoria zbuciumată a Banatului. Pietrele ascund atât anii de glorie, cât şi decăderea a ceea ce a fost acum 700 de ani Cetatea Mehadia.
