Mina de sare de la Cacica
Salina Cacica este situată în localitatea cu acelaşi nume, în partea central-estică a judeţului Suceava, la poalele estice ale Obcinei Mari. Mina de sare de la Cacica, reprezintă un obiectiv turistic ce se vizitează de la jumătatea sec. al XIX-lea, pe un traseu scurt, care s-a păstrat până în prezent.
Salina Cacica este deosebită prin vechime, simplitate şi spaţii generoase, pregătite pentru vizitare, dispuse pe mai multe orizonturi.
Aerosolii salini cu efecte terapeutice, temperatura constantă de cca. 140C, puritatea şi frumuseţea locului, recomandă salina în orice anotimp pentru relaxare şi agrement. Prin galeriile săpate manual în masivul de sare, se ajunge la adâncimea de 44m, în Grota Piticilor şi în Sala de Bal, săpate manual, fără utilaje.
Zăcământul de sare gemă de la Cacica este localizat geologic la limita dintre avanfosa pericarpatică şi platforma moldovenească şi s-a format prin depunere în sistem lagunar – evaporitic. Ca vârstă este încadrat în Miocerul inferior, ca majoritatea zăcămintelor de sare de pe suprafaţa României.
Conform cercetărilor arheologice efectuate în 1952, 1968 la Solca şi 1989 la Cacica, atât folosirea izvoarelor cu apă sărată în starea lor naturală, cât şi pentru producerea sării recristalizate prin fierbere au o vechime milenară. Pe baza acestui material arheologic s-a atestat una din cele mai vechi exploatări de sare recristalizată din saramură din Europa, datată din mileniul 5 î.Hr., perioada culturii Criş din neoliticul timpuriu.
În perioada evului mediu, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea nu s-a încercat o industrializare a acestor slatine din dorinţa de a nu scădea preţul de monopol al sării, ce aducea venituri visteriei domnilor Moldovei şi de teamă de a nu trezi lăcomia turcilor după cum arată Dimitrie Cantemir în Descripţio Moldaviae.
Procedeul de obţinere a sării recristalizate din saramura Slatinei de la Runc, a fost relatat de un martor în jurul anului 1783. Locuitorii zonei ridicau un rug cu patru laturi din lemn, aprindeau focul sub acesta lăsându-l să ajungă în flăcări în întregime, după care luau saramură din izvor şi o lăsau să picure în grămada arzândă. După răcirea lemnului sarea era scoasă prin lovire şi împachetată în saci, fiind utilizată atât pentru consumul uman cât şi în hrana animalelor. Această modalitate de obţinere a sării recristalizate este posibil să fi fost folosită de locuitorii zonei pe întreg parcursul Evului Mediu.
În anul 1775, când Bucovina intră în administraţia Imperiului Austro Ungar, Curtea imperială de la Viena, prin Administraţia militară a Bucovinei decide luarea unor măsuri privind asigurarea locuitorilor noii provincii cu sare alimentară.
Spre sfârşitul anului 1783, din ordinul Cămării aulice – Secţia monede şi mine, o comisie condusă de consilierul aulic Thadeus Peithner von Lichtenfels a prospectat toate izvoarele sărate din Bucovina. Fiind analizate poziţia lor geografică, distanţele la aşezările umane, salinitatea acestora etc., s-a indicat posibilitatea ca prin forări de puţuri şi prin galerii de suprafaţă să fie descoperit un zăcământ de sare gemă în apropiere de localitatea Solca.
Un an mai târziu s-a efectuat prima prospectare la Slatina Dealul, în apropiere de Solca, unde au fost instalate două cazane evaporatoare, urmând ca în vara anului 1785 să fie construit un cazan de evaporare la izvorul de la Pârteşti.
Extracţia sării gemă s-a efectuat la început pentru vânzarea sării bulgări şi partea măruntă pentru dizolvare la suprafaţă în bazine amenajate.
Ulterior s-au executat în subteran bazine mari din lemn şi dizolvarea sării excavate se producea la nivelul orizontului III. În paralel s-a trecut la dizolvare statică în bazine săpate în sare amplasate între orizonturile I şi III. Începând cu anul 1956 exploatarea sării se face prin sonde amplasate în subteran, prin metoda dizolvării cinetice în trepte mici (cu ridicări continue). Transportul producţiei din subteran s-a făcut la început cu burduf din piele de bivol pentru sarea gemă şi din piele de căprioară pentru saramura din infiltraţii, trase la suprafaţă cu crivacul. Ulterior s-a amenajat puţul de extracţie cu o pompă acţionată cu aburi de 6 CP.S-a amenajat instalaţia de extracţie cu colivii pentru transport cu vagoneţi ai sării gemă şi pompe amplasate în subteran pentru transportul saramurii.
În anul 2003, printr-un program de “Închidere şi ecologizare a minei Cacica”, aprobat şi subvenţionat de Guvernul României, s-a trecut la demolarea, curăţarea şi ecologizarea vechii platforme de preparare a sării recristalizate din incinta minieră.
Vizitarea minei apare ca obiectiv încă de la mijlocul sec. al XIX-lea, pe un traseu scurt care s-a păstrat până astăzi şi cuprinde: micromuzeul din clădirea puţului de extracţie, capela ecumenică aflată la 26 m adâncime, galeria piticilor, lacul sărat, sala de dans şi muzeul utilajelor.
