Mănăstirea Sf. Gheorghe Suruceni, Republica Moldova

La o distanţă de 12 km de Chişinău, lângă satul Suruceni, pe o colină împădurită, înconjurată de vii şi livezi, în preajma râuleţului Suruci, se găseşte mănăstirea de călugăriţe Suruceni cu hramul Sf. Gheorghe. Anul întemeierii ei este considerat 1785.

Tradiţia istorică spune că locul pe care se găseşte astăzi mănăstirea a fost dăruit de către boierul Casian Suruceanu, fost căpitan, vătaf, apoi pitar din satul de răzeşi Suruceni, iar un ieromonah pe nume Iosif, venit din Muntenegru, cu ajutorul unui grup de săteni, a defrişat pământul împădurit şi a început construirea unei biserici de lemn cu hramul Sf.Gheorghe.

Ieromonahul Iosif este primul diriguitor al schitului (1785-1794), el a dus la bun sfârşit zidirea bisericii de vară Sf.Gheorghe, pe care a sfinţit-o în anul 1794, a adunat şi prima comunitate de monahi, care la acea vreme număra deja vreo 20 de vieţuitori.

Iosif este urmat de egumenul Iezechiil (1798-1802), după care stăreţeşte egumenul Paisie ( ? ). Cercetătorii istorici încă nu au stabilit anii concreţi ai stăreţiei egumenilor schitului de până la 1812.

De la 1812 şi până la 1918, în perioada ţaristă, la conducerea schitului s-au perindat 24 de stareţi. Dintre aceştia s-a remarcat ieromonahul Bonifatie, care a stăreţit în două rânduri (1812-1820; 1824-1832). În prima stăreţie a lui, pe la 1817, biserica schitului era cea de lemn, curtea era înconjurată de un gard din nuiele şi o poartă simplă. Între anii 1825-1828 stareţul Bonifatie, ajutat de ctitorul Casian Suruceanu, a zidit biserica Sf.Gheorghe din piatră, în locul celei de lemn, şi a sfinţit-o în 1828. A mai construit şi o casă pentru stăreţie.

Sursele de arhivă ne informează că prin anii 1833-1839 schitul Suruceni avea o stare materială destul de precară. Aproape la fiece 2 ani stareţii făceau demersuri către autorităţile bisericeşti de la Chişinău, cerând să li se elibereze cutia pentru jertfe benevole. Bunăoară, în 1835, “din cauza sărăciei schituluiSf.Gheorghe de la Suruceni”, Consistoriul a eliberat pe un termen de un an monahului Nil cutia pentru jertfe benevole “de pâine şi alte milostenii”.

În 1836 fiii lui Casian Suruceanu, Ioan şi Teodor, au donat mănăstirii 385 de desetine de pământ, moşia lor din preajma satului Găureni, şi alte 54 de desetine de la Văsieni.

În ianuarie 1838, egumenul Irineu cere permisiunea Casei Arhiereşti de a colecta jertfe benevole “pentru a face veşmântăria necesară în biserică şi pentru a construi gardul împrejmuitor”.

În 1850-1851, pe timpul stareţului Paisie, din cauza numărului mic de vieţuitori şi a lipsei forţei de muncă, autorităţile bisericeşti de la Chişinău emit un ordin prin care i se propune stareţului să dea în arendă pământurile arabile, fânaţurile, viile şi livezile schitului.

În raportul său de răspuns către Consistoriu stareţul Paisie descrie amănunţit suprafaţa pământurilor, amplasarea lor, veniturile căpătate anual, cheltuielile pentru plata lucrătorilor şi decizia unanimă a fraţilor de a da în arendă moşia de la Găureni, unde se afla gospodăria de creştere a animalelor cu care se ocupau lucrători angajaţi sub supravegherea unui monah, precum şi livada lui Luca, ambele aflate la o mare distanţă de schit.

Această intenţie a comunităţii monahale a trezit nemulţumirea nepoţilor ctitorului Casian Suruceanu, fiii lui Ioan Suruceanu. În petiţia lor, soţia lui Ioan Suruceanu, Ecaterina, copiii săi: Ioan, Egor, Dimitrie, Teodor, Zinovia şi nepoata Ecaterina au cerut Arhiepiscopului să anuleze decizia Consistoriului de înstrăinare a moşiei dăruite schitului de către Casian şi Ioan Suruceanu. Astfel, pământurile au continuat să fie lucrate pe vechi.

Egumenul Victor (1856-1858), ajutat financiar de ctitorul Suruceanu şi de alţi credincioşi, a început să construiască biserica de iarnă cu hramul Sf. Nicolae.

Egumenul Anatolie (1859-1869) a dus la capăt zidirea bisericii de iarnă în 1860. A mai construit chilia stareţului, un bloc de casă pentru trapeză şi o casă pentru oaspeţi.

În 1872, pe lângă schit a fost deschisă o şcoală elementară, unde copiii învăţau scrisul, cântul, religia, aritmetica, limba rusă. Dar şi până la deschiderea acestei şcoli, la schitul Suruceni erau trimişi pentru învăţătură şi întreţinere copii nevoiaşi ai slujitorilor bisericeşti. În 1878 este deschisă şi o şcoală-internat pentru copiii orfani din tagma preoţilor.

Fondurile de arhivă păstrează un demers de la 1891 al egumenului Teodosie (1889-1901) către instanţele superioare bisericeşti, prin care se cere permisiunea ca ieroschimonahul Serafim de la schitulSuruceni, pe mijloace proprii, să zugrăvească interiorul bisericii de vară Sf.Gheorghe.

În 1892 Teodor Suruceanu a costruit din nou casa stăreţiei, zidită pe la 1828 de către bunicul său Casian.

În vremea stăreţiei arhimandritului Antim (1901-1908), care era şi econom al Casei Arhiereşti de la Chişinău, în anii 1903-1904 a fost înălţat gardul de piatră din jurul mănăstirii. Iar în 1905-1907 s-au construit 10 chilii pentru călugări, a fost zidită din nou trapeza cu bucătăria şi beciul de piatră.

Tot din sursele de arhivă aflăm că la 30 iunie 1907, renumitul pictor Pavel Piskarev, pe atunci Director al Şcolii de Arte Plastice, printr-un demers către stareţul Antim, se angaja să repare interiorul şi iconostasul bisericii de vară Sf.Gheorghe, promiţând să execute „această muncă conştiincios, curat şi durabil, cedând 238 de ruble din suma cheltuielilor preconizate”. Peste un an, la 12 mai 1908 reparaţia a fost încheiată.

Ultimul stareţ al schitului din perioada ţaristă şi cel dintâi stareţ din perioada interbelică este arhimandritul Dionisie Erhan (1908-1934), cel mai longeviv stareţ al mănăstirii Suruceni, care de la vârsta de 15 ani se găsea în această mănăstire, unde a învăţat carte şi a primit călugăria.

La 7 noiembrie 1909 schitul Suruceni capătă statut de mănăstire, întrucât era foarte prosper din punct de vedere material şi bine amenajat. În 1910 aici se zideşte moara, iar în satul Găureni se construieşte o şcoală. În anii 1911-1912 sunt procurate 130 de desetine de pădure, în vecinătatea mănăstirii, iar pe moşia de la Găureni sunt cultivate vii altoite.

În 1918 obştea mănăstirii era constituită din 60 de vieţuitori, iar averea -din 602 desetine de pământ.

La 22 iulie 1918, arhimandritul Dionisie Erhan este ales arhiereu al Ismailului, iar la 21 februarie 1920 – vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului.

În 1923 în mănăstire erau 52 de vieţuitori. Averea ei era constituită din 10 case cu un nivel, o casă-metoc la Chişinău, o moară, 15 ha de vie, 3 ha de livadă, 2 ha de păşune, 0,25 ha de grădină de zarzavat, un iaz, o bibliotecă.

Eruditul stareţ Dionisie Erhan, care mai era şi un înfocat apărător al intereselor naţionale, i-a învăţat a citi şi a scrie româneşte pe toţi fraţii din mănăstire. Aici era o bibliotecă bogată, cu multe ediţii rare în limba română aduse de stareţ de peste Prut.

În 1932 Dionisie Erhan este ales episcop de Ismail şi rămâne doar stareţ titular al mănăstirii. În 1943 moare şi este înmormântat în gropniţa mănăstirii, sub proscomidiar.

Succesorul său e ieromonahul Chiprian Briceag (1934-1937).

În 1936 în mănăstire erau 60 de slujitori, mănăstirea dispunea de 60 ha de pământ. De asemenea, şi în 1937, starea materială a mănăstirii şi viaţa monahală este foarte bună.

Stareţul Dimitrie Ţurcanu (… -1942) în 1940 se refugiază peste Prut, iar în 1941 revine la Suruceni; în 1942, la cererea sa, este eliberat din funcţie din motive de sănătate.

În ultimii ani de până la 1940, mănăstirea era una dintre cele prospere, avea ateliere de tâmplărie, de fierărie, de cizmărie, o spălătorie. Dispunea de multe unelte agricole, pluguri, boroane, care şi sănii pentru boi, o căruţă pentru cai, un grajd cu 2 boi, 3 vaci şi 3 viţei, o stână cu 39 de oi. Avea 126 ha de pământ arabil, 54 ha de pădure, 6 ha de livadă, 15 ha de vie, 1,5 ha grădină de zarzavat, o casă de piatră cu 8 camere la Chişinău.

În anii 1942-1944 stăreţeşte protosinghelul Grigorie Căpăţână.

Timp de trei ani (1944-1947) stareţ este ieromonahul Iron Tcacenco.

Ultimul stareţ al mănăstirii Suruceni de până la 1959 este ieromonahul Iosif.

În perioada de după 1944, fiind supusă unor impozite grele, mănăstirea începe să se ruineze. Numai in 1945-1946 trebuia să predea statului 840 kg de grâu, 15 kg de lână, 12 kg de brânză, 200 litri de lapte.

În 1947 mănăstirea deja era nevoită să ceară de la stat un împrumut de seminţe şi de produse alimentare, deoarece hambarele sale erau goale.

În 1948 mănăstirea cedează autoritaţilor locale o parte din terenurile sale, pentru că nu era în stare să le lucreze cu forţele proprii, comunitatea ei era alcătuită din 27 de slujitori.

În 1949 numarul vieţuitorilor de la Suruceni creşte brusc, ajungând la 97, din cauza transferării la Suruceni a monahilor de la mănăstirile deja închise.

După 1950, deşi mănăstirea a continuat predarea la stat a produselor agricole şi obştea monahală din nou se micşorase, starea ei materială începe să se refacă, aşa încât prin 1956 dispunea de importante venituri în bani, de mari reserve de produse alimentare şi furaje.

În 1957 mănăstirea este conectată la reţeaua de curent electric.

La 3 iulie 1959 mănăstirea Suruceni, în care vieţuiau 47 de slujitori, este închisă.

Un grup de monahi, împreună cu stareţul, au fost transferaţi la mănăstirea Noul Neamţ, ceilalţi – pe la alte mănăstiri. Doi dintre ascultătorii mănăstirii s-au căsătorit, urmând să lucreze în colhoz.

Icoanele, odoarele bisericeşti şi cărţile au dispărut. Stareţul Iosif Gargalâc a salvat două icoane rare, aduse de la Ierusalim, icoana Adormirea Maicii Domnului şi Îmbrăţişarea Elizavetei şi o Evanghelie ferecată în argint, pe care le-a restituit mănăstirii după redeschidere. A fost distrus cimitirul, au fost devastate cavourile ctitorului bisericii Sf.Gheorghe – Casian Suruceanu şi ale familiei sale (al soţiei Ecaterina şi al fiului lor Ioan Suruceanu), precum şi cavourile ctitorilor bisericii Sf.Nicolae. A fost pângărit şi mormântul stareţului Dionisie Erhan.

În localul mănăstirii a fost amplasat Spitalul republican de narcologie nr.9 al Ministerului Sănătăţii, cu regim închis, păzit de miliţie.

Biserica Sf.Gheorghe a fost transformată în club, altarul a servit drept scenă. Cupola zugrăvită la 1908 a fost acoperită cu un tavan din scândură, dar anume astfel au fost salvate irepetabilele picturi ale renumitului artist plastic Pavel Piskarev.

Biserica Sf.Nicolae a fost transformată în incintă de spital, altarul – în sală de operaţii. Gropniţa de la subsolul bisericii, unde fuseseră înhumaţi ctitorii bisericii Sf.Nicolae, descendenţi ai familiei lui Casian Suruceanu şi ai soţiei sale Ecaterina, precum şi ai altor ctitori, a devenit depozit pentru lemne. Turlele bisericii au fost date jos, instalându-se un acoperiş simplu.

Chiliile au fost amenajate în saloane de spital.

Peste 32 de ani, în 1991, mănăstirea Suruceni este deschisă ca mănăstire de călugăriţe cu stareţa Alexandra Bândiu (1991-1995) şi o comunitate de 40 de slujitoare.

În 1992 mănăstirii i-au fost repartizate 24 ha de pământ arabil. În acelaşi an, lângă izvorul din preajma mănăstirii, a fost săpat un iaz.

Lucrările de restaurare au început cu acoperişurile bisericilor, care curgeau. Tencuiala a fost dată jos, făcându-se doar o reparaţie cosmetică.

Stareţa Alexandra este urmată de stareţa Antonia (1995).

În 1994 a început restaurarea bisericii Sf.Gheorghe, construită în 1828, în formă de cruce, cu grosimea pereţilor de 1 metru. Reparaţia a fost dusă la capăt de stareţa Taisia (1995-1998). Pictura interioară renovată a păstrat stilul şi compoziţia vechilor picturi. Este instalat iconostasul din lemn, cu 3 registre de icoane litografii, executat de meşteri din România. La 15 septembrie 1998 biserica a fost sfinţită. Din motivul că lucrările de restaurare au fost făcute în grabă, au apărut fisuri în tavan.

Tot la 15 septembrie 1998 în incinta mănăstirii Suruceni este deschis Seminarul Teologic liceal de fete “Regina Maria”, cu un program de studii de trei ani, după modelul celui românesc de la Seminarul Teologic de pe lângă mănăstirea Agapia.

În 1998 pentru seminar au fost construite în curtea mănăstirii, chiar la intrare, două corpuri de case cu două nivele, unul pentru studii şi altul pentru cămin.

După egumena Taisia, stăreţeşte egumena Antonina (1998), apoi Anastasia (1998-2000) şi Daniela (2000); în anul 2000, la mănăstire sunt aduse moaştele Sf.Cuvios Antipa.

Din anul 2000 stareţă a mănăstirii Suruceni este egumena Epistemia (Goncearenco).

În 2001 începe reconstrucţia primului bloc de chilii, care e finisată în 2005.

În 2002 este instalată conducta de apă pe un nou traseu de 700 m şi construit rezervorul de apă pentru necesităţile mănăstirii, este instalat şi un nou sistem de canalizare.

În 2001-2002 se face reparaţia capitală a fermei, cu 3 încăperi.

În 2002 este înălţat zidul în jurul cimitirului pentru a-l izola de turmele localnicilor.

În 2004 este reparată clopotniţa. În 2005 sunt instalate 6 clopote, fiind folosite şi 2 dintre clopotele vechi păstrate la mănăstire.

În 2005 sunt aduse părticele din cele mai vechi moaşte din spaţiul danubiopontic ale Sfinţilor Epictet şi Astion

În anii 2005-2007 este amenajat izvorul mănăstirii, devenind foarte atractiv pentru pelerini. În 2007 sunt pictate icoanele pentru iconostasul din biserica Sf. Gheorghe de către renumitul iconograf Iurie Lungu, dar s-au instalat numai cele de pe uşile împărăteşti şi diaconeşti, restul urmând a fi instalate mai târziu.

În 2008-2011 este reconstruit cel de-al doilea bloc de chilii, înlăturându-se anexele de spital şi dându-i-se aspectul original de odinioară.

În 2008, în urma lucrărilor din jurul bisericii de vară, sub treptele de intrare în pălămărie, a fost descoperit un alt cavou, inscripţia de pe placa veche indică cum că aici au fost înmormântaţi 6 dintre ctitorii bisericii Sf.Gheorghe.

În 2010 este reparată şi înfrumuseţată fântâna din curte şi gărduceanul din jurul ei, după nişte modele vechi găsite la mănăstire.

De asemenea, au fost demolate de pe teritoriul mănăstirii şi alte construcţii spitaliceşti, iar curtea amenajată cu specii de flori rare, cu pomi fructiferi şi decorativi.

Până în prezent au fost reconstruite temeinic cele două blocuri de chilii, ce strălucesc de noutate, cu trapeza, bucătăria, beciul. Spre deosebire de alte mănăstiri, aici încă nu există o casă a străreţiei.

Îşi aşteaptă reconstrucţia şi blocurile Seminarului, în clădirea căminului deja se face o reparaţie capitală.

Din februarie 2012, egumena Epistemia exercită şi funcţia de Director al Seminarului Teologic liceal de fete “Regina Maria”.