Mănăstirea Călugăra

Manastirea Calugara dateaza din anul 1858 când auzul cântarilor sfinte ce rasareau din stânca l-a îndemnat pe teologul Alexie Nedici din Ciclova Montana sa ctitoreasca aici o manastire. Mai mult decât atât în aceste locuri binecuvântate a existat din totdeauna în constiinta localnicilor existenta unui loc binecuvântat unde pusnicii îsi alinau setea de Dumnezeu drept pentru care credinciosii au numit aceste locuri Valea Calugarului.

Confirmarea acestor traditii au facut-o Sfintele Moaste pietrificate si icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului care au fost gasite aici presupunându-se ca a fost pictata la Muntele Athos si adusa în aceste locuri. Aceste lucruri au determinat intrarea în cinul monahal a teologului Alexie Nedici care cu îngaduinta Episcopului Emilian Kenghelatporneste în februarie demersurile ctitoririi acestei sfinte manastiri. Definitivarea si sfintirea manastirii s-a facut cu mare fast la data de 1 octombrie 1861 de catre Episcopul Emilian Kenghelat din Vârset, hramul daruindu-se „Acoperamântul Maicii Domnului”.

Ctitorul spiritual al manastirii, ieromonahul Alexie a fost si primul egumen al acesteia urmând în timp ca manastirea sa fie administrata fie de preotii parohi din Ciclova Montana, fie de vietuitori monahi. Lucrari de reparatie si îmbunatatiri ale ansamblului 

monahal s-au facut în anii 1862 (constructia chiliilor), 1942 (renovarea bisericii si pictarea în tehnica tempera de catre preotul Nicolae Popovici, precum si sculptarea iconostasului), târnosirea bisericii restaurate în anul 2000 facându-se de catre Preasfintitul Laurentiu Streza, Episcopul Caransebesului.

Actualmente, cu binecuvântarea Preasfintitului Episcop Lucian si cu osteneala parintelui staret, arhimandritul Casian Onita s-a realizat mansardarea corpului de chilii repararea acoperisului bisericii si construirea unui altar de vara, dând astfel posibilitatea credinciosilor de a poposi si a se bucura de oaza de liniste ce o ofera manastirea Calugara. Hramul manastirii Calugara este „Acopeamantul Maicii Domnului” si este praznuit la 1 octombrie.

II. Perioada de întemeiere (1859-1862)

1. Stabilirea locului de întemeiere a aşezământului monahal. Ctitorii Mănăstirii Călugăra. Sfinţirea Mănăstirii Călugăra

Aici, pe locul atâtor credinţe departe de zbuciumul cotidian, bufenii din Ciclova montană, majoritatea agricultori, la iniţiativa şi stăruinţele ieromonahului Alexie Nedici din Ciclova Montană, zidesc în anii 1860-1861 Mănăstirea Călugăra, aşezând la temelia ei credinţa lor străbună, ca să fie pomenire în veci şi altar de închinare pentru toţi urmaşii urmaşilor lor, într-o vale cărăşană cu străveche tradiţie monahală şi totodată mirenească.

O frumoasă şi plastică descriere a locului unde a fost întemeieată Mănăstirea Călugăra o găsim într-o lucrare a arhim. Visarion Joantă: „La 2 km spre răsărit de Ciclova Montană, de lângă oraşul Oraviţa, izolată de zgomotele lumii cotidiene, îm inima unor codri seculari, se află Mănăstirea Călugăra, adăpostită la picioarele unei stânci de aproape o mie de metri, numită „Stânca Rolului”, care se înalţă deasupra ei ca un prete abrupt, sprijinind, parcă, tăriile cerului.

Tăcerile gânditoare ale codrului şi liniştea monahală care o înconjoară nu sunt tulburate decât de murmurul izvoarelor care coboară în jurul mănăstirii de pe povârnişurile dealurilor, strecurându-se limpezi şi răcoroase printre stâncile de calcar. Greutatea urcuşului ne duce cu gândul la Drumul Crucii Mântuitorului, la suferinţa şi jertfa sa pe cruce, la patimile pe care El le-a răbdat pentru noi oamenii. Însă odată ajunşi aici, avem impresia contopirii cerului cu pământul, bucuria raiului cu bucuria suferinţei. Un peisaj mirific de legendă, de început de lume, unde te simţi mai aproape de cer.”

Locul în care s-a zidit mănăstirea de astăzi a fost ales de anumiţi oameni, care au fost martori unei adevărate revelaţii petrecute cu foarte mulţi ani înainte. În 8 iunie 1830, un păstor de capre din Ciclova Montană, pe nume Iancu Cârşovanul, a ajuns cu turma sa în seculara pădure de sub „Stânca Rolului”. În desişul acestei păduri, a fost martorul unor cântări îngereşti pe care le-a auzit şi care i-au făcut o puternică impresie.

Acesta a adus cele auzite la cunoştinţa consătenilor, care îndată au început un adevărat pelerinaj în pădurea de pe Valea Călugărului. La faţa locului au fost aduse cruci şi icoane, care au fot atârnate în copaci ca semn al evlaviei şi credinţei acestor oameni. Multe dintre aceste icoane au fot pictate de Mihail Popovici din Oraviţa. Evident au existat şi alte semne ale lui Dumnezeu în acel loc sfânt, întrucât aşa se poate explica explozia unui asemenea pelerinaj.

În ziua de 8 iulie 1858 cântările sfinte s-au auzit atât de tare din interiorul stâncii, încât credincioşii prezenţi, între care se afla şi absolventul de teologie Alexie Nedici din Ciclova Montană, au ascultat în genunchi această întâmplare dumnezeiască. În acest chip, acest loc a devenit unul venerat de oamenii locului, aftfel încât în duminici şi la marile sărbători se adunau mulţimi de oameni, aprinzând candelele deasupra icoanelor.

La câţiva paşi de locul unde a fost întemeiată mai apoi mănăstirea, se vedea icoana Sfântului Prooroc Ilie încrustată într-un fag gros, rămânând neacoperită de scoarţă, deşi copacul continua să crească şi să se dezvolte. Acest fapt a contribuit şi mai mult la recunoaşterea sfinţeniei locului.

O serie de articole cuprinzând preţioase amănunte cu privire la descoperirea locului de zidire a mănăstirii şi bazate pe relatările martorilor oculari, unii dintre ei ctitori ai viitoarei mănăstiri, au fost publicate în anul 1915 de către Preotul Nicoale Băiaş într-un ziar al timpului, Foaia Oraviţii.

Adevărul cu privire la istoria şi descoperirea locului unde s-a ridicat Mănăstirea Călugăra îl aflăm de la tânărul teolog Alexie Nedici, care i-a povestit lui Vasile Jumanca, şi el tânăr, precum şi altor consăteni, despre tradiţiile orale care circulau în zonă şi transmise lui de părinţii lui.

Acestea refereau la faptul că doi călugări veneau odinioară în părţile Ciclovei Montane de la Mănăstirea „Ciobeni” în fiecare an la Dumineca de Lăsatul Secului de Brânză. Unul se adăpostea în peştera de sub stânca ce desparte Ciclova Montană de Ciclova Română, pe care mai târziu s-a zidit biserica romană-catolică Maria Fels. Acesta din urmă citea rugăciuni pentru oamenii băştinaşi şi pentru coloniştii nemţi. Celălalt şi-a găsit adăpost într-una din peşterile de pe coastele „Rol-ului”, poate chiar prin locurile unde s-au auzit cântările dumnezeişti.

Ieromonahul Paisie Răileanu, Stareţul Mănăstirii Călugăra (1957-1960) alcătuieşte două scurte studii privind devenirea istorică a mănăstirii, lucrări numite el „cronică” şi bazate probabil atât pe informaţii ţinând de tradiţia orală din zonă cât şi pe documente autentice. Primul document este intitulat Istoricul Mănăstirii „Călugăra”, din Valea Călugărului, iar al doilea, Cronica Mănăstirei „Valea Călugărului” din Ciclova-montană.

Ieromonahul Paisie Răileanu indică chiar şi numele călugărului ce s-a adăpostit în peştera ce va sta la temelia altarului din biserica mănăstirii, deşi identitatea acestuia rămâne incertă şi neatestată documentar.

Cu privire la acest călugăr pustnic, Răileanu menţionează următoarele: „Alte date de vechimea şi acestui pustnic, ar fi existat, într-o cărţulie întocmită de Alexa Nafir, fost cantor din Oraviţa, la această mănăstire, care trata despre persoanele, cari au descoperit peştera şi au zidit biserica de astăzi, dar s-a pierdut în umbra vremilor.

Se zice; că în 1912, că preotul paroh din Srediştea mică, ce era pe atunci, dinmpreună cu un învăţător “Ioan – Albai”, ar fi cules multe informaţii din gura unui bătrân Vasile Jumanca originar din Ciclova-montană, decedat; – istorisiri minunate, despre mănăstirea din “Valea Călugărului”. /

Iată un fragment din cele povestite şi anume: Din povestirea unora, care şi ei deţin tradiţia vorbii, că pe acest loc, a trăit într-o peşteră un călugăr sub numele de Eftimie, a cărui origină, a rămas în umbra trecutului şi de aceea acest loc, poartă numele de “Cracul Călugărului”, (Valea Călugărului). Să zice; că după moartea călugărului, au fost auzite cântări armonioase bisericeşti, cantata de fiinţe şi glasuri nevăzute. Osemintele călugărului, s-a aflat în peşteră, cu alte obiecte de cult şi s-au aşezat în biserică, în care se păstrează şi astăzi ca nişte relicvii.”

Mihai Nafir şi Ilie Strâmbei, din Oraviţa Montană, împreună cu vărnicelul Ion Izverniceanu, din Ciclova Montană, în urma celor auzite de la tânărul teolog Alexie Nedici au cercetat mai îndeaproape locul, descoperind astfel o peşteră în care au găsit un altar de piatră moale, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, câteva obiecte bisericeşti şi oseminte, probabil ale călugărului care s-a nevoit aici şi unde a trecut la cele de dincolo.

În lucrarea sa Istoria Sfintei Mănăstiri Valea Călugărului, Alexie Nafir, fiul lui Mihai Nafir, relatează cu lux de amănunte cum au decurs evenimentele care au dus până la urmă la întemeierea unui locaş mănăstiresc, descriind locurile şi oamenii acelor vremuri.

El descrie viul interes arătat de pelerinii care vizitau acel loc unde minunile dumnezeieşti s-au revelat oamenilor, precum şi icoana cea veche descoperită în peştera călugărului pustnic, probabil o reprezentare a Maicii Domnului „Prodromiţa”, provenind, după spusele autorului chiar din Muntele Athos.

O altă întâmplare minunată legată de această icoană a fost consemnată într-o cronică veche. Icoana, spune cronica, a fost luată de credincioşi şi dusă în biserica din Oraviţa, dar după două zile, icoana dispăruse din locul de unde se închina lumea la ea. Icoana a ajuns în cele din urmă din nou în peşteră. Intensitatea acestui eveniment a făcut ca tânărul teolog Alexie Nedici să intre în cinul monahal. Tot în această lucrare aflăm amănunte şi despre primele acţiuni care au fost întreprinse cu privire la amenajarea unei capele, altarul acesteia având la temelie peştera descoperită.

2. Amenajarea lăcaşului mănăstiresc. Reînnodarea vieţii monahale în zonă

Ieromonahul Paisie Răileanu descrie astfel primii paşi întreprinşi de credincioşii care au descoperit peştera: „Sub un sloi de piatră moale, găsiră în peşteră oasele divizate, a călugărului, de la “Ciobeni”. Bucuroşi de aceste descoperiri, întreprinse o colectă.

Banii adunaţi, au făcut o cruce de lemn şi două icoane. Crucea a cioplit-o lemnarul Pavel Andrei, din Oraviţa, iar, icoanele le-au donat Mihai Moalarul, cantor din Oraviţa, peştera a fost lărgită la intrare de un zidar. S-au aşezat crucea şi două icoane, preotul local Nedici, nu le-a sfinţit, de teama stăpânirii de atunci. Ci, preotul Gheorghe Petrovici, din Ciclova-română. Vărnicerul, Ioan Izverniceanu, printr-un funcţionar, de la CF.Ungare, ce era secretar, cu numele Boitner, au căpătat aprobare locului, pentru peşteră. Atunci drumul de la peşteră, era anevoios, din cauza apelor, care curgeau la vale. Dar lumea, cu nerăbdare, vizitau aceste locuri.”

După descoperirea peşterii, – după cum aflăm din lucrarea lui Vasile Vărădean – care a avut loc în 1859, un miner ocnar din Oraviţa a lărgit peştera, dându-i astfel o formă potrivită pentru oficierea slujbelor religioase. Un alt credincios, lemnar de meserie, i-a fixat deasupra o cruce din lemn, iar pictorul Mihail Popovici a pictat câteva icoane pentru altar. De aici încolo, credincioşii din împrejurimi au început a urca apentru a se ruga şi închina în noua capelă. La scurt timp după amenajarea provizorie a peşterii, la 10 iunie 1859, preotul George Petrovici din Ciclova Română, alături de preotul Alexie Nedici dn Ciclova Montană oficiază slujba de sfinţire a peşterii. Evenimentul solemn al sfinţirii noului lăcaş de cult s-a consemnat într-un act elaborat de teologul Alexie Nedici. Sfinţirea peşterii s-a făcut cu binecuvântarea Înalt Preasfinţiei Sale Emilian Kengelaţ, episcopul diecezei Vârşeţului, fiind de faţă şi protopopul Sofronie Ivacicovici.

Amănunte cu privire la această perioadă de început a mănăstirii, incluzând sfinţirea bisericii şi strângerea de fonduri, găsim şi într-una din „cronicile” ieromonahului Paisie Răileanu: „Prima ţintă a călugărului Teolog [Alexie Nedici], a fost aducerea de fonduri şi materiale, pentru ridicarea mănăstirii, pe locul unde s-a aflat peştera. Înţelegera cu membrii fondatori, pe locul unde s-a aflat peştera, au început a construi, lucrarea. Fondatorii ca: Mihai Nafir, Ioan Izverniceanu, Ilie Strâmbei, Ilie Andrei, Gheorghe Munteanu, Vasile Jumanca, Dumitru Popovici şi Mihai Petrovici (Moalărul) cu călugărul Nedici, au strâns o frumoasă colectă. Au colectat, prin: Oraviţa şi în jurul ei, prin Sasca, Biserica-albă, Docnecea, Cacova, Bocşa, Reşiţa şi Lugoj. CF Ungare, au donat pe seama Mrii, 400 stânjeni pătraţi. Ciclovenii au curăţat locul luat în stăpânire cari au cărat şi materialul pentru biserică. Biserica, din „Valea Călugărului”, s-a terminat la anul 1862. Sfinţirea bisericii, s-a făcut de protopopul Ştefanovici, al Bisericii-albe – cu hramul la 1.Octombrie a.c. adecă sărbătoarea „Omoforul Maicii Domnului”.” Mănăstirea Călugăra a fost închinată şi „Sfântului Marelui Mucenic Procopie”, a cărui pomenire se prăznuieşte în ziua de 8 iulie.

După sfinţirea capelei, credincioşii din împrejurimi au început să vină şi mai des şi au început să doneze pentru ridicarea noii biserici. Astfel in daniile pe care Tânărul Alexie Nedici le-a strâns, încep lucrările la zidirea mănăstirii. Banii nefiind suficienţi însă pentru proiectele pe care le avea tânărul Alexie Nedici, acesta porneşte spre Viena cu scopul de a aduna fonduri pentru mănăstire. Se întoarce însă acasă fără a fi adunat o sumă de bani semnificativă şi face apel la credincioşii din zonă reuşind cu succes să îi mobilizeze pe aceştia pentru strîngerea de fonduri necesare pentru construirea mănăstirii şi înzestrarea ei cu obiectele de cult necesare. Bazându-se pe o descriere ce provine de la însuşi ieromonahul Alexie Nedici, Vasile Vărădean redă atmosfera entuziastă a acelor clipe istorice de la punerea temeliilor noului aşezământ monahal: „Atfel, biserica ortodoxă din Ciclova Montană împrumută mănăstirii suma de 1400 florini, cu care se continuă zidirea, după un proiect întocmit de zidarul Franz Verdeţ de la Oraviţa Montană, aşa cum rezultă dintr-un contract cu data de 11 mai 1861. Lucrările încep imediat, bufenii din Ciclova Montană şi frătuţii din alte sate, mineri şi agricultori – „oameni, mineri, copii, fete” şi chiar „copii mici care au adus o piatră măruntă”, cum se arată în minuţioasa Însemnare a ieromonahului Alexie, muncind fără preget, ca albinele. Freamătul muncii din toată inima făcut umple codrul de dimineaţă până seara târziu, când se întorc toţi acasă, în satele din vale, pe potecile pădurii. Astfel, zidurile mănăstirii cresc pe zi ce trece, ieromonahul Alexie văzându-şi visul împlinindu-se în ziduri trainice de piatră.”

În „cronica” sa succintă, ieromonahul Paisie Răileanu conturează sumar aceste prime demersuri efectuate în privinţa construirii bisericii: „Biserica, s-a ridicat pe locul unde a trăit călugărul „Eftimie”, Altarul s-a format prin dărâmarea peşterii, ce era din piatră moale şi s-au zidit până la partea de apus, în prelungirea cum se vede astăzi. Iar în partea de apus, are adâncimea fundamentului de 4 stânjeni.2 Împodobirea bisericii, s-a făcut mai mult, din ofrandele credincioşilor din Oraviţa şi în jur. Icoanele principale, le-a pictat, renumitul pictor „Dumitrie Turcu”. În turnul bisericii, s-au aşezat un clopot.” Altarul bisericii de la Mănăstirea Călugăra a fost aşezat practic peste locul unde s-a nevoit călugărul pustnic amintit mai sus, asigurându-se astfel o continuitate a slujirii lui Dumnezeu în acele locuri unde prezenţa divinităţii s-a revelat oamenilor.

La început, mănăstirea s-a numit „Mănăstirea Călugăru”, aceasta fiind denumirea ei oficială, folosită şi în vorbirea poporului. Denumirea provine probabil de la călugărul care s-a adăpostit în peştera ce a devenit mai apoi altarul bisericii. De prin 1880, coloniştii nemţi din zonă i-au spus mănăstirii „Kalugera” şi cam tot de pe atunci toată lumea începe să-i zică mănăstirii „Călugăra”.

III. Perioada de până la primul război mondial (1862-1914)

1. Administrarea mănăstirii de către preoţii de mir (1862- 1910)

Pe 23 iulie 1862, tânărul teolog Alexie Nedici moare în floarea vârstei, moartea sa datorându-se epuizării în urma eforturilor făcute pentru strângerea de fonduri şi ctitorirea mănăstirii. După moartea ieromonahului Alexie Nedici, în 1962, mănăstirea trece sub administraţia preoţilor de mir, perioadă ce se întinde până în 1910, când este din nou încredinţată unui ieromonah.

Primul dintre preoţii de mir care va asigura conducerea mănăstirii este preotul Ioan Murgu, care după 12 ani de slujire a mănăstirii va suferi o moarte năprasnică, fiind strivit de o stâncă uriaşă prăvălită asupra locuinţei sale.

Între 1886 şi 1889 mănăstirea trece prin diferite dificultăţi legate de administraţia ei, până când Consiliul Eparhial decide trecerea mănăstirii sub conducerea preotului Iacob Munteanu „omul lui Dumnezeu”, cum îl numeşte Vasile Vărădean în lucrarea sa, acesta renunţând la toate veniturile sale pentru a le pune în slujba mănăstirii. Dintre preoţii de mir care s-au perindat la conducerea Mănăstirii Călugăra, Iacob Munteanu are un profil aparte, prin corectitudinea sa şi aprecierea sa de către toţi cei care l-au cunoscut.

Unul dintre preoţii de mir care au administrat Mănăstirea Călugăra un timp îndelungat şi, prin personalitatea sa controversată, a lăsat urme puternice în memoria scrisă şi nescrisă a mănăstirii, a fost Pavel Bufanu, aflat la conducerea mănăstirii între 1891 – 1905. Din documentele vremii păstrate în Arhiva Episcopiei din Caransebes, şi consultate de noi, reiese că Pr. Pavel Bufanu a întreţinut o vie corespondenţă cu Consistoriul Diecezan al vremii, în care îşi justifică acţiunile contestate de alţii prin reclamaţii şi acuze grave la probitatea sa morală. Din documentele aflate în posesia Arhivei Episcopiei Caransebeşului, reiese că Atât Pavel Bufanu, cât şi Pr. Valeriu Dabiciu succesorul lui (1905-1910), au avut ca reclamnaţi principali, pe Alexie Nafir, fiul lui Mihai Nafir, unul din ctitorii mănăstirii, precum şi pe Ioan Băulescu, epitropul Mănăstirii Călugăra.

Întreaga perioadă în care administraţia mănăstirii a fost încredinţată preoţilor de mir, cu două mici excepţii, se află sub semnul implicării masive a mirenilor în dezvoltarea istorică a mănăstirii, prezenţa călugărilor fiind probabil evitată şi sporadică. Avînd în vedere prestigiul pe care îl câştigase acest aşezământ monahal în zonă şi rolul jucat de el în păstrarea tradiţiilor şi identităţii naţionale, a ortodoxiei, ca una dintre trăsăturile fundamentale ale poporului român, reazămul milenar al unui neam aflat sub diverse valuri de asuprire străină, putem trage concluzia că Mănăstirea Călugăra devenise o importantă verigă a Bisericii Ortodoxe Române din zonă şi, în acelaşi timp, dispunea de considerabile venituri băneşti ce devin mărul de discordie dintre persoanele implicate în conducerea ei.

Ieromonahul Paisie Răileanu, în tabelul cronologic alcătuit de el şi prezentat mai sus, aminteşte preluarea conducerii mănăstirii de către Dionisie Văcărescu în 1882, care la acea dată nu făcea încă parte din cinul monahal. Acesta va deveni ieromonah şi va reveni la conducerea mănăstirii 1910-1913. În timpul administrării Mănăstirii Călugăra de către Pr. Pavel Bufanu, este prezent pentru o perioadă incertă ieromonahul Macarie Guşcă, care, prin prezenţa sa plină de evlavie, atrage mulţi credincioşi la mănăstire. Acest monah este cel care în 1905 a întemeiat Mănăstirea „Sf. Prooroc Ilie” de la Bocşa Vasiova.

Minunile şi tămăduirile consemnate

Cîteva din minunile care au dus la descoperirea sfinţeniei locului unde a fost întemeiată Mănăstirea Călugăra le-am amintit deja în capitolul al doilea al lucrării de faţă şi nu vom mai reveni asupra lor.

Una dintre primnele minuni legate de locul unde a fost întemeiată mănăstirea se referă auzirea unor sfinte cîntări liturgice de către martori oculari, care mai târziu devin ctitori ai mănăstirii. Unul dintre aceştia a fost ciobanul Ioţa Văegariu care era cu oile în 1858, cînd a auzit minunea săvârşindu-se în văzduh, Apoi a auzit cântările îngereşti din nou tot pe acel loc şi a pus o icoană într-un paltin.

Într-una din “cronicile sale, ieromonahul Paisie Răileanu, face referire la două dintre minunile întâmplate la Mănăstirea Călugăra: “S-a remarcat, cu curgerea timpului, diferite minuni şi anume: o femeie oarbă şi-a căpătat vederea, complectă, cari era din naştere, dânsa deşi oarbă era căsătorită şi avea un copil. Când a văzut, a zis: -Daţi-mi copilaşul să-l văd. “ Alt caz: măsarul Anton Nicolaus de religiune rom. Catolică, din Oraviţa-montană, era paralizat de picioare.

S-a vindecat, pe când dormea sub zidul bisericii, prin vis, i s-au spus de o voce, să înconjoare biserica. Trezindu-se i se părea că aude vocea, unui om ce asemăna cu a preotului Ioan Murgu, care murise cu mult înainte de acestă împlare; dar ologul ridicându-şi capul sus, a văzut o vedenie mare şi de frică s-a sculat şi a fugit pe picioare. Preotul Ioan Murgu, a avut o moarte năprasnică, ucis de-o piatră mare, prăbuşindu-se peste chilie a dărâmat-o, omorându-l pe loc.”

Dumitrache G. Din Moldova Nouă, paralizat fiind de ambele picioare s-a vindecat miraculos, iar o doamnă pe nume Desanca Lazarovi din Radimna a fost lecuită în urma unei slujbe de exorcizare, dup cum relatează Ioan Drugărin în scurta lui prezentare a mănăstirii.

IV. Perioada din timpul administrării mănăstirii de către protosinghelul Bartolomeu Durăin (1913-1949)

1. Lucrări de restaurare şi îmbunătăţire a mănăstirii

Protosinghelul Bartolomeu Durăin îl însoţeşte pe Ieromonahul Dionisie Văcărescu, atunci când acesta vine la Mănăstirea Călugăra, iar în 1913 preia de la acesta din urmă frâiele administraţiei mănăstirii pînă în 1949. Sub conducerea sa, mănăstirea cunoaşte o perioadă înfloritoare, după unii, în care sunt făcute multe eforturi pentru extinderea şi refacerea bisericii şi a altor locuinţe anexă, determinate de inundaţiile din 1942.

Ion B. Mureşianu, în lucrarea sa Mănăstiri bănăţene, aduce cuvinte de laudă referitoare la protosinghelul Vartolomeu Durăin şi la contribuţiile sale în ceea ce priveşte dezvoltarea sfântului lăcaş monahal: „Protos. Vartolomeu Durăin cu o tărie duhovnicească de treizeci de ani în această mănăstire (1917-1947), lasă realizări impresionante, rămânând o figură legendară în amintirea multor credincioşi. Sub conducerea lui, mănăstirea a ajuns într-o stare cu adevărat înfloritoare, s-a reparat exteriorul bisericii, s-au adaptat camerele pentru personal, s-a zidit partea din temelie, s-a înfiinţat o bibliotecă cu material de valoare, iar sfânta biserică în care domneşte cea mai desăvârşită curăţenie s-a înzestrat cu vase şi ornate preţioase.”

În 1942, în noaptea de 23 aprilie, în urma unor ploi, a fost inundată casa, iar o parte din ea s-a prăbuşit. Puhoiul de apă a dărâmat 30 de metri de lemne, drumul a fost distrus complet. Atât primarul, cât şi episcopul au promis că vor veni în ajutorul mănăstirii pentru a acoperi paguba, lemnele nefiind recuperate deoarece au fost sustrase de către localnicii din Ciclova Montană. Pentru zidul de apărare din preajma mănăstirii s-a apelat la Prefectura Judeţului Caraş-Severin şi la Direcţia Societăţii Reşiţa. Tot în 1942 s-a reparat interiorul mănăstirii, după planurile arhitectului Dimitrie Boitor din Oraviţa, iar iconostasul şi stranele au fost sculptate de Aurel Cotârlă tot din Oraviţa.Pictorul Nicolae Popovici, preot în Cacova (astăzi Grădinari) a realizat fresca din interiorul bisericii în stil bizantin. La 30 octombrie 1943 mănăstirea renovată astfel a fost sfinţită cu mult fast de către Episcopul Veniamin Nistor al Caransebeşului.

Ieromonahul Paisie Răileanu însă, nu pare să aibă o părere pozitivă cu privire la contribuţiile aduse de Protosinghelul Vartolomeu Durăin la dezvoltarea Mănăstirii Călugăra, despre care afirmă că „a condus Mrea, în care timp s-a realizat doar, renovarea bisericii în pictură şi ceva exterior, care acuma dispar pe încetul. Ceiace lasă de dorit, că n-a lăsat stabili, nici un picior de ucenic şi s-au slujit cu mireni şi personal mirenit. Deşi posedă ceva cultură, dar apuseană, şi de accea n-a putut aduce aporturi mari Ortodoxiei, în comparaţie cu Macarie Guşcă. I se reproşează deci protosinghelului Vartolomeu Durăin că a continuat în fapt obiceiul de implica mireni în conducerea mănăstirii, fără a consolida poziţia monahilor în zonă. Reproş făcut şi preoţilor de mir cu ani în urmă.

2. Creşterea prestigiului mănăstirii reflectată în participarea credincioşilor de pretutindeni la pelerinaje şi slujbe religioase

Este cunoscut faptul că în timpul războaielor dintre turci şi austrieci, multe mănăstiri şi biserici au suferit pagube imense sau au fost chiar distruse, locul lor uneori nemaiputând fi stbilit cu exactitate. În tradiţia orală însă, existenţa numeroaselor lăcaşe de cult din Banat s-a păstrat, după cum o dovedesc toponimele care, în cazul Mănăstirii Călugăra, au stat la originea numelui mănăstirii.

La Mănăstirea Călugăra au venit închinători chiar din primele ei zile de existenţă, iar locul pe care a fost construită a fost considerat sfânt prin mila lui Dumnezeu care a lăsat să se întărească în credinţă localnicii asistând la revelaţia divinului în repetate rânduri, afluxul de închinători continuând să fie considerabil în mai toate timpurile, indiferent de problemele interioare ale mănăstirii. Mănăstirea a reprezentat un centru al Ortodoxiei Bănăţene, al Văii Caraşului în special, un punct de sprijin pentru credincioşii care s-au aflat sub ocupaţia străină a unor popoare neortodoxe ce urmăreau cu tenacitate convertirea acestora la religia lor, după cum cunoştem din istoria Banatului şi a Transilvaniei.

Păstrarea vie a tradiţiei orale care aminteşte de existenţa pustnicilor ce s-au nevoit pe Valea Călugărului, dovedeşte setea despre astfel de informaţii şi dragostea cu care mai apoi acest loc a fost cu dragoste împodobit cu o mănăstire de către localnici. Mănăstirea Călugăra nu reprezintă decît continuarea şi consolidarea unei tradiţii în zonă, reprezintă întărirea Bisericii Ortodoxe în zona Banatului Montan, o nouă verigă în lanţul frumoaselor tradiţii româneşti cu privire la Legea noastră strămoşească, tradiţii care contribuie la alcătuirea specificul nostru naţional şi care, prin faptul că au fost prezervate au făcut ca românii din zonele de sub ocupaţie străină să rămână uniţi în credinţă şi fapte cu cei din „Regat”. Alături de şcoală, Biserica a fost cea care a păstrat coeziunea dintre românii de pretutindeni, rolul ei fiind primordial în păstrarea fiinţei naţionale. Mănăstirea Călugăra a fost dintotdeauna un centru spiritual care a atras mulţi credincioşi din toate teritoriile locuite de români. 

V. Perioada 1949-1999

1. Lucrări de renovare şi modernizare a Mănăstirii Călugăra

După cum am arătat deja, biserica Mănăstirii Călugăra a fost ridicată pe locul peşterii unde s-a nevoit unul dintre cei doi pustnici a căror prezenţăm a fost semnalată de către localnici şi păstrată şi perpetuată în memoria localnicilor. Altarul bisericii se află chiar deasupra peşterii pustnicului „Eftimie”, iar în 1879, biserica a fost delimitată de stânca din jur în care era practic încorporată construcţia, de către „maeştrii Lazaru Bernazu şi Carlu Lacneru”. O descriere a bisericii o aflăm la Vasile Vărădean. Biserica „are un plan dreptunghiular, împărţit în altar semicircular spre răsărit, naos şi pronaos, având 17,30 m lungime şi 7 metri lăţime. Turnul iniţial de formă patrulateră a fost construit de zidarul Franz verdeţ din Oraviţa Montană.[…] Acoperişul iniţial al turnului a fost acoperiş piramidal în patru feţe triunghiulare, schimbat ulterior cu un acoperiş baroc de tablă.”

În 1907 s-a mai construit şi o verandă pentru chilii din fondurile strânse de la credincioşi, după cum rezultă din inscripţiile de deasupra intrărilor verandei. Am amintit deja renovările făcute de Protosinghelul Vartolomeu Durăin, necesare mai ales din cauza inundaţiilor din 1942. Unul dintre stareţii mănăstirii, Ieronim Balinton (1950-1957), a fost un sculptor talentat şi a sculptat, printre altele, „Tronul Maicii Domnului” din naosul mănăstirii. Un alt dezastru care s-a abătut asupra Mănăstirii Călugăra de-a lungul timpului a fost un incendiu produs în 1973, care a distrus o mare parte din corpul de chilii şi biblioteca în care se aflau cărţi şi documente de mare valoare. În timpul conducerii administrative a lui Eftimie Bilan (1973-2000), a schimbat structura aşezământului monahal de la Călugăra, iar între anii 1987-1990 întregul corp de chilii precum şi alte anexe au fost renovate radical, înlocuindu-le pe cele distruse de calamităţile care s-au abătut asupra mănăstirii. În 1999 s-a introdus curentul electric la Mănăstirea Călugăra, linia de electrificare întinzându-se de-a lungul a 3,5 km.

Drumul ce ducea la mănăstire a fost la început foarte dificil şi accidentat, o potecă prin pădure, acest lucru contribuin la farmecul lăcaşului mănăstiresc şi la mulţumirea sufletească a celor care, nevoindu-se urcând spre mănăstire, ajungeau să se bucure de pacea dinăuntrul zidurilor mănăstirii. În 1976-1978 s-a construit drumul de acces spre mănăstire. La lucrările de construcţie a noului drum au participat şi seminarişti ai timpului (Petru Boru, Fiu Neamţu etc.), astăzi preoţi parohi în Valea Caraşului. Drumul a fost consolidat şi modernizat abia în 2006, sub conducerea administrativă a protos. Casian Oniţa, actualul stareţ al Mănăstirii Călugăra.

2. Stareţii Mănăstirii Călugăra de după Dionisie Văcărescu

În Istoricul Mănăstirei „Călugăra”, din „Valea Călugărului”, Ieromonahul Paisie Răileanu Aminteşte şirul de stareţi care s-au aflat la conducerea mănăstirii pînă în 1959, când a fost alcătuit acest studiu. „După plecarea lui Pr. Durăin vine ieromonahul moldovean, Nectarie Pintilie, actualmente la parohia Partoş, care a stat o durată scurtă şi se retrage de la conducere. Urmează Protos. Ieronim Bali[n]ton, care îndeplineşte şi misiunea de exarh, al Mrilor din Banat. Ca stareţ a stat 7 ani, se remarcă de la acest stareţ, că pe urma lui rămâne lucruri frumoase în domeniul artei şi tehnicii. Ca martor ocular e tronul de la Maica Domnului, din peştera Bisericii, de o artă minunată, care va rămânea un tezaur, pe veşnicie al Banatului în domeniul sculpturii. Instalarea unei conducte de apă în Biserică, şi facerea unei grădini pe coasta unui munte. Deci Bănăţenii, trebuie să-i aducă o vie mulţumire acestui om de mare valoare artistică, fiind şi fiu al Banatului. Că mulţi ştiu să mânuiască condeiul, dar dalta, ba. Avându-se în vedere, că e trecut cu vârsta de 70 ani, şi totuţi e speranţă încă de producţie de artă, să mai împodobească Banatul.”

Stareţii care s-au succedat la conducerea Mănăstirii Călugăra din 1949 până în 1999 au fost următorii:

– Ieromonahul Nectarie Pintilie (1949-1950)

– Protosinghelul Ieronim Balinton (1950-1957)

– Ieromonahul Paisie Răileanu (1957-1960)

– Pr. Pavel Coadă din Ciclova Montană (1960-1973)

– Ieromonahul Eftimie Bilan (1973-1999)

Eftimie Bilan a îngrijit de mănăstire o perioadă de timp, după care a intrat în cinul monahal şi a fost hirotonit ieromonah, slujind ani de zile mănăstirea şi asigurând trecerea ei prin greii ani de până la 1989.

VI. Mănăstirea Călugăra în secolul XXI

1. Lucrări de restaurare a bisericii mănăstirii

De la 1 noiembrie 1999, Mănăstirea Călugăra a trecut sub conducerea administrativă şi duhovnicească a tânărului ieromoanh, licenţiat în teologie Casian Oniţa. Activitatea sa de stareţ a fost, printre altele încununată şi de formarea unei obşti închegate, a unui sobor de vieţuitori care au slujit şi slujesc mănăstirea cu evlavie. Cu personalitatea sa blândă şi prezenţa sa plăcută, Părintele Stareţ Casian a reuşit să atragă credincioşi veniţi din toate colţurile ţării.

În ceea ce priveşte renovarea şi reamenajarea complexului de construcţii, în anul 2000 s-a restaurat pictura mănăstirii şi iconostasul. Lucrarea de restaurare a fost executată de pictorul basarabean Igor Isac. To în anul 2000 s-a restaurat şi exteriorul bisericii, s-a refăcut Sfânta Masă şi a fost sfinţită. În 2002 a fost forată şi amenajată fântâna din curtea mănăstirii, reprezentând „Izvorul Tămăduirii”. În 2004 s-a lucrat la izvorul ce curgea în interiorul bisericii, pentru a opri debitul care ducea la distrugerea zidurilor bisericii. El urmează a fi drenat şi lăsat să curgă iarăşi în naosul bisericii, după ce se va asigura captarea şi curgerea lui fără a pune în pericol structura zidurilor.

În anul 2005 s-a construit altarul de vară, iar în 2006 a fost refăcut drumul de acces spre biserică şi a fost sfinţit de Prea Sfinţia Sa Lucian Mic Episcopul Caransebeşului. De asemenea s-a lucrat şi încă se mai lucrează la reamenajarea curţii mănăstirii, în vederea lărgirii ei, şi se are în vedere redimensionarea trapezei şi a bucătăriei din clădirea corpului de chilii, care a fost deja îmbunătăţit.