Cetatea Noviodunum
Cetatea Noviodunum, situată în apropierea orașului Isaccea din județul Tulcea, reprezintă un important sit arheologic cu o istorie îndelungată, reflectând multiplele civilizații și evenimente care au influențat regiunea de-a lungul mileniilor.
Amplasată la aproximativ 2 km est de Isaccea, pe un promontoriu de pe malul drept al Dunării, în punctul cunoscut sub numele de „Pontonul Vechi” sau „Eski Kale” (în turcă, „Cetatea Veche”), cetatea controla unul dintre cele mai importante vaduri ale Dunării pe cursul său inferior. Această poziție strategică a conferit cetății un rol esențial în supravegherea și controlul traficului fluvial și terestru din zonă.
Primele dovezi arheologice indică existența unei așezări în zona Isaccea încă din perioada neolitică, în jurul anului 4000 î.Hr. Ulterior, regiunea a fost locuită de geți, influențați de cultura elenistică. În secolul al III-lea î.Hr., celții și-au extins teritoriul până în această zonă, atribuind așezării numele de Noviodunum, de origine celtică, semnificând „cetate nouă”.
În anul 514 î.Hr., regele persan Darius I a traversat Dunărea în această regiune în cadrul campaniei sale împotriva sciților. Mai târziu, grecii au stabilit aici un punct comercial, iar autori antici precum Ptolemeu și Hierocles au menționat Noviodunum ca fiind un polis, evidențiind importanța sa în comerțul regional.
În anul 46 d.Hr., romanii au preluat controlul asupra Noviodunum, integrând-o în provincia Moesia. Cetatea a fost fortificată și a devenit un centru militar și comercial de prim rang. A servit drept bază principală pentru flota dunăreană romană, Classis Flavia Moesica, și a găzduit diverse unități militare, inclusiv vexilații ale Legiunii V Macedonica și, ulterior, ale Legiunii I Italica.
În jurul anului 170 d.Hr., așezările romane din Dobrogea, inclusiv Noviodunum, au fost atacate de triburile costobocilor. În secolul al III-lea, cetatea a suferit distrugeri în urma invaziilor carpilor și goților, fiind probabil abandonată temporar. Sub domnia împăratului Constantin cel Mare (306–337), fortificațiile au fost reconstruite, consolidând granițele imperiului de-a lungul Dunării.
În secolul al IV-lea, Noviodunum a devenit un centru important al creștinismului timpuriu. Descoperirea în 1971, în localitatea Niculițel, a mormântului a patru martiri creștini – Zotikos, Attalos, Kamasis și Philippos – atestă prezența și persecuțiile creștinilor în zonă în timpul domniei lui Dioclețian (303–304) și Licinius (319–324).
În anul 369, o bătălie semnificativă a avut loc în apropierea cetății între armata romană condusă de împăratul Valens și goții sub conducerea lui Athanaric. Deși romanii au obținut victoria, s-au retras ulterior, iar goții au solicitat un tratat de pace.
După divizarea Imperiului Roman, Noviodunum a rămas sub control bizantin, servind ca bază navală importantă pe Dunăre. În perioada migrațiilor, cetatea a fost ocupată temporar de huni între 434 și 441 și a suferit atacuri din partea avarilor și slavilor în secolele VI–VII.
Începând cu secolul al X-lea, numele Noviodunum dispare treptat din sursele istorice, fiind înlocuit de denumirea Isaccea. De-a lungul Evului Mediu, cetatea și-a pierdut din importanță, iar zona a fost martora numeroaselor conflicte și invazii.
Astăzi, ruinele cetății Noviodunum reprezintă un important sit arheologic, oferind cercetătorilor și vizitatorilor o perspectivă valoroasă asupra istoriei complexe a regiunii.
