Mănăstirea Caraclău
Mănăstirea este situată la aproximativ 11 kilometri de oraşul Oneşti, spre Bacău, pe frumoasa vale a Trotusului, în comuna Bârsăneşti, satul Caraclău, locaşul monastic încântă ochiul şi sufletul pelerinului prin simplitate şi fiorul duhovnicesc ce îl transmite.
Mănăstirea Caraclău este aşezată într-un cadru natural, înconjurată de culmi domoale de dealuri acoperite cu păduri de foioase şi fâneţe . Este una dintre manăstirile tinere ce încearcă încet dar sigur să se alinieze în rândul manăstirilor care au ajuns la maturitate atât din vedere spiritual cât şi material.
Existenţa unei mănăstiri în aceste ţinuturi a fost dorită de foarte mult timp de localnici, mai ales că tradiţia consemnează faptul că viaţa monahală a lăsat amprente vii în sufletele oamenilor prin schitul care timp de 200 ani (1680-1871) a animat viaţa spirituală a sătenilor din această zonă.
Aceştia au vrut să dovedească faptul că sunt vrednici urmaşi ai celor ce, sub conducerea celui născut la “Bethleemul” neamului nostru de la Borzesti, a Sfântului Ştefan Cel Mare, au făcut din Moldova o poartă a creştinătăţii, în spatele căreia se ridicau biserici în cinstea lui Dumnezeu şi a sfinţilor săi.
Cel ce a cunoscut inimile şi dorinţa lor de a continua tradiţia monahală pe aceste meleaguri şi visul să le devină realitate a fost PS. Eftimie al Romanului care a dat binecuvântarea pentru punerea pietrei de temelie a noului locaş monastic, iar slujba a fost oficiată în ziua pomenirii Sfintei Muceniţe Ecaterina – 25 noiembrie, în anul 2000, de către PS. Arhiereu Vicar Ioachim Băcăuanul.
Cu ocazia împlinirii a 500 de ani de când marele nostru domnitor Ştefan cel Mare a trecut la cele sfinte, mai exact pe data de 25 iulie 2004, a fost sfinţită biserica din lemn ce poartă hramul Sfântul Ierarh Spiridon. Astăzi, în cadrul mănăstirii Caraclău îşi duc viaţa o obşte de măicuţe care se află sub păstorirea monahei Siluana Matei.
Sub acoperământul Sfântului Spiridon, făcătorul de minuni, ocrotitorul mănăstirii, de la an la an, așezământul a crescut duhovnicește. Mica obște, deși cu resurse materiale limitate, a devenit o casă primitoare. Un loc în care și bogatul și săracul au fost puși la aceeași masă. Un loc din care, fiecare dintre ei a plecat mulțumit și mângâiat.
