Mănăstirea Sfântul Dimitrie Sighisoara
Amplasată la doar patru kilometri sud de centrul municipiului Sighişoara, mănăstirea cu viaţă de obşte, ce poartă hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir” (26 octombrie), se înscrie în categoria aşezămintelor recent înfiinţate, fără nicio legătură cu vreo mănăstire existentă în aceste locuri în veacurile anterioare, motivul înfiinţării fiind doar dorinţa credincioşilor din zonă, şi a protopopului Ioan Boian.
Istoricul zidirii. Cu toate că Arhiepiscopia Alba-Iuliei şi-a dat acceptul privind înfiinţarea vetrei monahale de la Sighişoara, fiind săvârşită şi slujba de sfinţire a pietrei de temelie pentru ridicarea bisericii – la 26 octombrie 1997 – în prezenţa ÎPS Andrei Andreicuţ, lucrările efective au fost demarate ceva mai târziu, mai precis după 1998.
Până atunci singurul vieţuitor al mănăstirii, fratele Zaharia Boitoş, venit de la Frăsinei, nu a reuşit să înainteze cu lucrările de construcţie datorită condiţiilor precare şi lipsurilor materiale. În toamna anului 1998 a venit de la mănăstirea Lupşa (jud. Alba) protosinghelul Ghelasie Ţepeş, împreună cu alţi patru călugări (ieromonahul Emanuel, rasoforul Ioil, rasoforul Irineu şi fratele Simion), care au dat viaţă mănăstirii.
Terenul pe care este ridicată mănăstirea a fost donat de familiile Ferezan Aurel şi Elena şi Botea Maria, astfel încât la sosirea monahilor de la Lupşa s-au început ample lucrări de construcţie şi amenajare a complexului monahal.
Mai întâi s-a amenajat un paraclis la subsolul actualei biserici, necesar pentru oficierea slujbelor. Apoi, între 1999-2000 s-a ridicat corpul de chilii, paraclisul (a cărui slujbă de sfinţire a fost oficiată de către ÎPS Andrei – vineri, 10 mai 2002, în Săptămâna Luminată), trapeza şi stăreţia, pentru ca în 2001 să fie demarată şi finalizată zidirea propriu-zisă a bisericii.
Pentru anul următor, 2002, reţinem finisarea tuturor acestor lucrări, ridicându-se însă şi un arhondaric (casă de oaspeţi) cu 80 de locuri de cazare, o trapeză mare, clopotniţa amplasată în partea de nord-est a complexului monahal, pe sub care se face accesul în incinta mănăstirii, la care desigur pot fi amintite şi alte anexe.
Slujba de sfinţire a mănăstirii a avut loc în ziua de vineri, 6 mai 2005 – de Izvorul Tămăduirii – fiind săvârşită de ÎPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, însoţit de PS Daniil Stoenescu, Episcopul Daciei Felix (Vârşeţ – Serbia), înconjuraţi de un sobor de 70 de preoţi şi diaconi şi în prezenţa a peste 5000 de credincioşi veniţi de pretutindeni, răspunsurile la strană fiind date de Grupul Psaltic “Nectarie Protopsaltul” din Bucureşti.
Cu această ocazie părintele stareţ Ghelasie a fost hirotesit arhimandrit, primind Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincţie acordată în Patriarhia Română.
Arhitectura şi pictura
Biserica a fost construită în stilul cruce greacă înscrisă, cu un mic pridvor deschis la intrare, susţinut de doi stâlpi şi încoronat de pictura în mozaic a icoanei hramului. În interior remarcăm împărţirea tripartită în pronaos, naos şi altar.
Astfel, pentru primele două părţi, bolta semicilindrică este identică, absidele laterale ale naosului fiind poligonale, în cinci laturi, aceleaşi caracteristici prezentând şi absida altarului. Cupola naosului este susţinută de pandantivi, turla cupolei fiind singura ce încoronează lăcaşul de cult. Absida altarului este separată de corpul navei prin intermediul catapetesmei sculptate în lemn de stejar, la fel ca şi mobilierul interior, de către sculptorul Gheorghe Ursu din Crăcăoani (jud. Neamţ).
Pictura, realizată în vara anului 2003 în tehnica fresco, în stil neobizantin, a fost executată de Constantin Bumbu şi fiii săi Liviu şi Emanuel din Dej, pentru ca mozaicul să fie opera lui Cristian Ţighir din Timişoara.
În privinţa mozaicurilor, remarcăm câte două scene pe pereţii laterali ai pronaosului, în exterior, Sfântul Nicolae şi Sfântul Arhanghel Mihail – în partea de sud, respectiv Sfântul Ghelasie de la Râmeţ şi Sfântul Arhanghel Gavriil – pe latura de nord. În schimb, în dreptul absidelor au fost alese ca scene: Maica Domnului – pe latura de sud, Iisus Hristos Mare Arhiereu – la absida altarului şi Sfântul Ioan Botezătorul – pe latura de nord.
Programul iconografic din interior, extrem de bogat, oferă credinciosului un spectru larg de scene şi o paletă coloristică vie, extrem de plăcută. De pildă, pe latura de vest a pronaosului descoperim un adevărat ciclu mariologic: Adormirea Maicii Domnului – în partea superioară, iar în registrul inferior Naşterea Maicii Domnului, Izvorul Tămăduirii şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.
Apoi pe bolta semicilindrică remarcăm medalioanele consacrate Sfântului Ioan Botezătorul, Maicii Domnului Oranta şi Sfintei Treimi de la Stejarul Mamvri, încadrate la rândul lorde câte alte patru medalioane mai mici reprezentând prooroci ai Vechiului Testament şi sfinţi scriitori de cântări.
Conca absidelor laterale şi cea a altarului păstrează scenele consacrate pentru aceste spaţii, la fel ca şi celelalte părţi constitutive din lăcaşul de cult.
O notă aparte are pictura de la baza cupolei, mai precis reprezentările iconografice în spaţiul dintre pandantivi. De pildă, între evangheliştii Ioan şi Luca apare medalionul Iisus Hristos Emanuel, între Ioan şi Matei, Sfânta Mahramă, între Matei şi Marcu a fost executată scena Iisus Hristos Înger de Mare Sfat (Isaia 9, 5), pentru ca între evangheliştii Marcu şi Luca să fie reprezentată Sfânta Cărămidă (trimitere la pasajul biblic în care se vorbeşte despre piatra din capul unghiului neluată în seamă de zidari – I Petru 2, 7).
Paraclisul, care poartă hramul „Izvorul Tămăduirii” (vineri în prima săptămână după Paşti – Săptămâna Luminată), a fost pictat în anul 2001, tot în stil neobizantin de către Nicolae George Sorin din Bucureşti, făcând parte din categoria lăcaşurilor de cult de tip sală, fără abside laterale, păstrându-se forma de navă, cu altar şi naos uşor alungit.
Din anul 1998 slujirea de stareţ a fost încredinţată Părintelui Arhimandrit Ghelasie Ţepeş, fost stareţ al mănăstirii Lupşa, fiind în acelaşi timp şi îndrumătorul unei obşti monahale ce numără alţi treisprezece vieţuitori.
