Mănăstirea Bujoreni
Cea mai mare pădure din judeţul Vaslui ascunde şi unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult: Mânăstirea Bujoreni sau Schitul Măgarului. Pentru a vizita această mânăstire aflată în inima pădurii Bujoreni se poate folosi orice mijloc de transport.
Credincioşii preferă să ajungă cu maşinile, iubitorii de natură pot petrece o zi pe bicicletă pentru a descoperi frumuseţea peisajului şi liniştea monahală pe care o oferă locul. Mânăstirea Bujoreni, cunoscută şi sub numele “Schitul măgarul” se află la o distanţă de aproximativ 22 de kilometri de Bârlad.
Traseul este următorul: drumul judeţean DN24/DE581 Bârlad – Zorleni – Murgeni – Fălciu. La ieşirea din satul Popeni, în vârful unui deal unde este amplasat un releu TV, punctul numit Căprioara, un indicator vă îndrumă la dreapta, pe un drum forestier lung de 7 kilometri.
În frumoasa poiană a Bujorenilor, în inima pădurii, se află mânăstirea. În cele mai multe zile ale anului, mânăstirea Bujoreni e acoperită de linişte. Doar în zilele marilor sărbători religioase creştine şi la slujbele de duminică sunt sute de oameni care poposesc acolo. Turiştii pot intra fără sfială chiar dacă nu va fi nimeni să-i întâmpine. Dacă le e foame e suficient să ceară pentru a fi serviţi cu bucatele simple din bucătăria mânăstirii. Compoturile şi dulceţurile făcute acolo stau pe masă, iar bucatele calde vor sosi îndată. Ca în toate mânăstirile creştin-ortodoxe, drumeţii sunt primiţi şi găzduiţi fără a da nimic în schimb. O lumânare aprinsă sau un pomelnic lăsat în biserica mânăstirii e suficient.
Pentru a putea parcurge firul legendelor și istoriilor povestite din tradiția locului, purtate din gură în gură de-a lungul vremii despre acest așezămînt monahal – Mănăstirea Bujoreni sau “Schitul Măgarului”, trebuie să cunoaștem epoca de glorie a celor doi mari domni Alexandru cel Bun și Ştefan cel Mare.
Oameni de seamă ai istoriei medievale, care au marcat epoca atât cultural cât şi religios, dar şi politic în istoria Principatelor Româneşti. Iată deci, numărul mare de ctitorii ale acestor voievozi muşatini, au dovedit încă o dată rădăcina credinţei creştine pe vechi vetre de sihăstrie moldovenească în aceste locuri.
Odată cu intrarea la domnie a acelor doi fii ai lui Alexandru cel Bun, Ilie și Ștefan, documentele consemnează și atestă existența celor mai vechi vetre de sihăstrie monahală. Astfel pe 18 iunie 1444, Ștefan Voievod, fratele lui Ilie Voievod, emite un document lui popa Toader din Bârlad dându-i câteva proprietăţi unde intră şi străvechiul sat Lahova, unde era mănăstirea fratelui său – popa Drăghie, numită şi mănăstirea “De pe Lahova”, sau mănăstirea Ghermăneştilor sau sub numele de mănăstirea Recea din satul Banca.
Lahova fiind un ţinut pe o vale între cele două sate Ghermăneşti şi Banca. Acest sat de pe Valea Bârladului se întindea pânăla Făgetul Leahului, pădure ce se întinde astăzi de la Ghermăneşti până la Popeni, loc de vatră şi sihăstrie monahală, de care se leagă şi legenda întemeierii mănăstirii Bujoreni.
Atestările, cronicile şi studiile de rigoare în domeniul arheologic, nu pot demonstra cu documente concrete că actuala vatră monahală Bujoreni a fost construită pe vechea temelie a mănăstirii Recea, sau la 1-2 km apropiere. Distanța istorică între ele, ca datare fiind de 150 de ani. Dar iarăși lucru nedemonstrat, de la atestarea primului document despre mănăstirea Bujoreni din 1602, care vatră monahală poate că exista cu cel puţin 50 de ani înainte.
Odată cu venirea în scaunul Moldovei a domnitorului Ștefan cel Mare, si odată cu incursiunea războaielor împotriva lui Mahomed 1475 Vaslui, 1476 Valea Albă, este evident că pregătirea învingerii temutului cuceritor al Constantinopolului a avut în obiectivul de apărare și pustiirea multor sate din Valea Bârladului, știut fiind faptul că năvălitorii umblau dupa hrană si provizii. Așa se explică și dispariția mănăstirii Recea atestată documentar la 1444, despre care nu se știe cât a rezistat, si nici nu putem ști documentar data încetării existenței ei.
Cert rămâne lucru, dovedit arheologic si documentar, că odată cu începutul secolului al XV-lea si jumătatea lui, au dispărut în actuala zonă Banca – Zorleni – Popeni, sate cum ar fi: Barasti, Leurinți, Colibani, Negoiești, Mastatici, Colenești, Călinești, Satul lui Ilcaș, Grijilivi și altele odată cu încetarea expedițiilor din 1538 a lui Soliman Magnificul.
Nemaiamintind de dezastrul lui Ioan Vodă cel Viteaz din 1574 si multe alte năvăliri de jaf și cotropire din partea năvălitorilor.Tocmai de aceea se crede că și mănăstirea lui popa Drăghie a avut aceiași soartă, fiind construită din lemn sau piatră, materiale autohtone zonei respective. Tema ruinelor acestei mănăstiri rămâne de domeniul arheologiei. Important este legătura dintre aceste doua vetre monahale, Recea si Bujoreni, care leagă nodul de legendă cu sâmburele de adevăr prin găsirea în chip minunat a icoanei Maicii Domnului în scorbura din tulpina unui stejar secular.
Un document din 1519, 25 iunie prin care Ștefan cel tânăr Voievod, urmaș al lui Ștefan cel Mare, dă un hrisov domnesc unor rude cu împuternicirea de păstrare a acestei moșii – Bujoreni și încă alte patru sate pe Valea Bârladului, unor urmași ai boierului Mihu, fugar din Polonia. Cu aproximativ 100 de ani mai târziu, un oarecare Constantin Bujoreanu vindea lui Pătrașcu Logofăt o parte din moșia Bujoreniului, în vara anului 1600. Un alt document emis la sfirșitul secolului al XVI-lea, 1594, atestă pe o Magdalena fata lui Ionașcu, care vinde a cincea parte din moșia Bujorenilor lui Efrim vistiernicul. Un alt document de atestare 1596 il consemnă pe Cîrstea Vornicul cumparând o parte din moșia Bujorenilor, de la o oarecare Varvara fiica unei oarecare Anghelina, fiica boierului medelnicer Mihu.
Văzut lucru este că această moșie a Bujorenilor devreme ce era atât de căutată sau era o zonă bogată, sau poate pentru faptul ca era ferită de ochii năvălitorilor, ori pentru faptul că deja exista această vatră monahală, era mult râvnită de oamenii înstăriți ai vremii de atunci. Tocmai de aceea și legenda spune că odată cu năvălirea păgânilor peste pământurile Moldovei, călugării din schitul Recea au îngropat odoarele, au dus icoana Maicii Domnului ascunzind-o de furia jafului păgânesc, pentru a nu fi profanată sau distrusă și astfel i s-a pierdut urma.
Odată cu trecerea timpului, totul a ramas sub negura vremii, iar Preasfânta Fecioară, din icoana ferecată în argint, avea să vegheze în pădurea Bujorenilor mai bine de 100 de ani, la liniștea locului și la frumusețile create de Însuși Fiul și Mântuitorul ei.
Așa cum luminițele văzute de Daniil Sihastru, pustinicul si părintele Moldovei, l-au decis peVoievodul Ștefan să aleagă altarul mănăstirii Putna prin tragerea cu
arcul, si multe alte semne minunate, tot așa și la mănăstirea Bujoreni atestată documentar la 27 martie 1602, i storia spune că în partea locului un oarecare Ion Brețcanu mocan din ținutul Brețcului, mare crescător de oi, venea pe aceste văi cu tomnatul oilor, oprindu-se într-un loc cu numele de Siliștea Oilor.
Lucru care poate fi dovedit, pentru că un document la 1779 menționa această Siliște a Oilor ca numindu-se și “Siliștea Brețcanii”. Deci evident locul unde mocanii poposeau cu oile pe acele dealuri domoale și liniștite care atestate astăzi geografic în zonă, sunt la 1 km de locul unde se află astăzi mănăstirea Bujoreni. Iar pe vremea aceea în preajma anului 1600, nu se știe exact dacă înainte sau după 1600 se afla stejarul acela secular purtător al duhovniceștii icoane a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce avea să fie descoperită în chip minunat.
Istoria ne povesteste așa:
După ce mocanii au venit de peste munți, pentru pășunatul și tomnatul oilor, mergând la târg să vândă produsele, întreaga lor zestre ciobănească era cărată în permanenţă de măgari, pe samarele cărora se transportau toate poverile şi bineînţeles fruptul stânii din loc în loc. Plecaţi la târg să-şi vândă agoniseala dobândită din truda oieritului, după o zi de târg, întorcându-se în bătătura stânii, au uitat sa lege măgarii. Unul din măgarii purtători de produse vândute la târg, purta şi punga cu bani în unul din desagii mocăneşti, cu o valoare de 3000 de galbeni.
Desluşindu-se după oboseala de seară, mocanii au dat să împartă veniturile, dar măgarul era plecat în desişul padurii, fără semn de întoarcere. Plecaţi cu un pădurar pe urmele lui, mare le-a fost mirarea când în inima pădurii, lângă un falnic stejar secular, măgarul stătea în genunchi în faţa a trei luminiţe aşezate în formă de cruce.
Dându-şi seama că este vorba de o minune cerească, mocanul a hotărât ca pe acel loc, lângă acel copac şi din acel copac, să se ridice un schit pe care l-a şi săvârşit mai apoi, trunchiul stejarului devenind Sfânta Masă din altarul mânăstirii. Acest lucru este consemnat pe timpul unui mare boier numit Bujorenu care era si stăpânul acelor moșii unde oierii transilvăneni își pășteau oile.
Autenticitatea legendei a fost prezentată și de episcopul Ioan Antonovici, viețuitor si vlădica al vremurilor de atunci. Pentru a fi mai certificată Preasfintia Sa spune ca acel lucru minunat care s-a întâmplat în adâncimea pădurii la stejarul secular, cu măgarul descoperitor de taină, s-ar fi repetat în vreo 3 ani la rând, dar nimeni nu a dat importanță faptei și momentului.
Lucru care se întîmpla, spune epicopul Antonovici, în fiecare an cam în aceiași perioadă și în același anotimp. Eroul legendei, Ioan Bretcanu a hotarât ca acei bani din desagi să fie folosiți pentru construirea Sfântului Lăcaș. Fiind nevoit să se întoarcă acasă la Brețcu, a încredințat împlinirea acestei ctitorii pădurarului Iftimie care dupa ce a savârșit ridicarea schitului s-a călugărit luindu-și numele de Pahomie. Deci în concluzie, primii fondatori ai acestui Sfânt așezămînt sunt mocanul Ioan Brețcanu, transilvănean, și pădurarul Iftimie – viitorul călugăr Pahomie, așezământul primind numele de “Schitul Măgarului”. Bisericuta așezământului monahal fiind construită din lemn.
Documentele doveditoare existenței acestui așezământ monahal sunt următoarele:
– 27 martie 1602 – Act de vânzare pe moșia Zorleni unde se afla schitul, de catre Gheorghe Vornic domniei sale Crastii vel Vornic de Tara de Sus. Document emis de Siluan proegumenul schitului care semnează.
– Anul 1707 se emite alt act de vinzare, care are ca martor pe Ilie calugar din manastirea Magarului.
– 1730 – Alt document de vinzare scris de Pahomie din manastirea Magarului.
– In 1780 mănăstirea Bujoreni trece în proprietea Stolnicului Gavriil Konachi, mai tîrziu vornic, care văzînd starea avansată de degradare a locașului de închinăciune, o va reface din temelie folosind tot lemnul. Îngrijind mănăstirea pînă la sfîrșitul vieții sale, adică anul 1813.
– La 1804 Lupu Pomană emite un act de vînzare a unei vii de la mănăstirea Măgarului, întărită cu semnătura ieromonahului Efrem, din consiliul economic al mănăstirii. Mai sunt consemnați că martori monahii Antim și Pavel.
Gavriil Konachi este tata a cinci copii din care se distinge spre cultură, învățătură aleasă și carte, Ion Konachi care va intră în monahism la mănăstirea Florești, va fi tuns sub numele de Ioanichie, va deveni slujitor al Domnului, va pleca fără încuviințare și dezlegare în 1814 la mănăstirea Măgarului pe moșia
rudeniilor sale.
Egumenul Luca îl va chinui cu tot felul de pretenții timp de 23 de ani, pînă în anul 1837 cînd va înceta neînțelegerea.Un alt fapt minunat consemnat la mănăstirea Măgarului, ocrotită de Maica Domnului făcătoare de minuni, este și acesta. În vremea de demult știindu-se că la mânăstiri se pot găsi bani și avere, și mai ales că egumenul și intiistatatorul era fiu de mare boier, raufacatorii și jefuitorii s-au hotărît să între noaptea în ascuns în ceată înarmați, și călăuziți chiar de unul din călugării nemulțumiți ai mănăstirii, au intrat în chilia părintelui Ioanichie Konachi, l-au forțat să spună unde sunt banii și să-I pună în mîna tîlharilor.
După ce i-a convins că trebuie să se îmbrace și să-i ia dintr-un loc tainic din biserică, părintele Ioanichie a îmbrăcat epitrahilul și felonul, a deschis ușile împărătești, a ridicat Sf Evanghelie spre cer și le-a zis: “Fraților, iată banii mei sunt în această Sfîntă Carte. De acum înainte puteți să mă omoriti.”
Atît de mult s-au spăimîntat hoții, și atît de mult I-a impresionat privirea Maicii Domnului din sfîntă Icoană încît au căzut în genunchi și au cerut iertare, recunoscînd singuri că un călugăr a dezvăluit secretul mănăstirii că avea bani pentru cele necesare ascunși în loc tainic. Hoții au fost eliberați fără să primească pedeapsă, monahii care mai erau au fost trimiși la alte mânăstiri, iar personalul monahal a fost înlocuit cu monahii. Se consemna în datele istorice că au slujit în această mânăstire și calugărițe de origine rusă, chiar în limbă slavonească.
Actuala mânăstire rectitorita integral din osirdia lui Ioanichie Konachi ce iubea acest loc foarte mult, a fost făcută la anul 1840, cînd acesta a ridicat o biserică nouă, din cărămidă și piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului la 15 august.
Despre stilul arhitectonic al acestui sfînt locaș, profesorul Gheorghe Clapa spune că este demn de reținut următorul lucru.
– Biserica este ridicată în ultima perioadă a stilului moldovenesc. Stilul ei arhitectonic este cel al bisericilor cu plan treflat caracteristic artei bizantine răspîndit în Athos, Serbia, Țara Românească și Moldova.
– Planul bisericii prezintă o treflă formată dintr-o navă unică și trei abside.
Catapeteasmă este construită din lemn de tei. Pereții bisericii au o grosime care variază de la 75 cm pînă la 90 de cm. Soclul bisericii este construit din piatră, iar pereții sunt din cărămidă cu mortar. Lungimea totală a bisericii este de 21,3 metri iar lățimea la abside este de 7,7 metri interior.
Înălțimea zidului este de 6 metri. Vechea arhitectură de decorațiune a mănăstirii era formată numai din cornișă, un fel de brîu în jgheaburi care înconjura toată biserica.
Absidele laterale sunt prevăzute cu ferestre lucrate în lemn de stejar, cu o înălțime de 2,65 m și o lățime de 1,25 metri. Pardoseală bisericii în vechime, s-a păstrat din scîndură de brad, iar în partea dreaptă a naosului se găsește mormintul lui schimonahul Ioanichie Konachi (ctitorul) fără inscripție, într-o nișă în zidul bisericii.
Catapeteasmă este din tei sculptat, cu modele în lemn și ajurate cu dantelărie. Sub icoane sunt panouri ce le înconjoară, sculptate din lemn avînd pe cele 4 colțuri rozete contiuate prin ramuri și frunze, și astfel fac legătură între ele. Icoanele sunt flancate cu colonete în spirală, iar pe aceștia sunt sculptate struguri și foi de vită. Ușile împărătești sunt bogate în sculpturi ce reprezintă flori și rinoceri. Împrejurul sfinților evangheliști, se află foi sculptate și bronzate, avînd din loc în loc cîte o rozetă în 6 petale. Stilpul ușilor împărătești, este sculptat cu frunze și flori. Stilpul se termină cu mitră arhierească sculptată în felii.
Arcul este împodobit cu sculpturi ce păr frînte din loc în loc. Deasupra ușilor diaconești se află un panou încadrat în sculpturi ce înfățișează struguri și foi de vită. Cele 12 praznice împărătești, așezate în cîte 3 zone, deoparte și de altă, sunt încadrate cu sculpturi și mici colonete.
Mai bogate în sculpturi sunt coloanele în formă de torsada, ce despart în cîte 3 panouri icoanele Sfinților Apostoli. Coloanele prezintă sculpturi din mici rozete cu ramuri și frunze, în partea superioară se termină cu capiteliuri. Zonă prorocilor prezintă sculpturi ce înconjura fiecare icoană în parte. Pictură la catapeteasmă este reprezenta în cîteva icoane.
Amintim încă o data, că multe obiecte și icoane au fost mutate de regimul comunist în direcții necunoscute, după anul 1960.
Vorbind de anul 1622 și anul 1700 cînd Ioan Sturză va cedă partea să lui Ioan Pallady, că mai tîrziu în preajmă anului 1700 toate terenurile să fie incluse în proprietatea lui Ioan Pallady, iar în secolulul al XVIII alea să între toate în stapinirea absolută a lui Gavriil Konachi.
Mănăstirea deși seculara, este încă în căutarea unui drum sigur, fiind într-o zonă foarte influența de cultură istorică și bisericească.
Revenind la autoritatea duhovnicească a acestei mânăstiri, vom află din documente și istoric, că Ioanichie Konachi a fost un om de mare trăire
duhovnicească, încît toate ideile și sfaturile sale de duhovnic, l-au pus într-o relație foarte bună cu Epicopia de Român, sub ascultarea căreia se află mănăstirea, document confirmat în 1847 sub stăreția maicii Iustina.
Fluctuația personalului duhovnicesc în această mânăstire a fost destul de mare, după cum rezultă documentele oficiale.
Astfel în 1853, Ioanichie Konachi avea în grijă să peste 20 de calugărițe. În 1872 personalul crescînd, existînd la maici încă un preot și un cîntăreț.
Rudenia să, Ruxandra, căsătorita cu hatmanul Alecu Rosetti Roznovanu, dăruia în fiecare an mănăstirii cîte 300 de galbeni, pe care Ioanichie îi încredința stareței manstirii pentru existența vieții monahale.
În anul 1859, la învoială cu părintele Ioanichie Konachi, aduc osemintele părintești și ai altor membrii din familie aflate prin bisericile din Iași, Largaseni și Faraoani, și le așează într-un cavou de familie în curtea mănăstirii.
La 30 ianuarie 1860, Ioanichie Konachi trece la cele veșnice. De viață mănăstirii și existența ei se va ocupă moștenitoarea unică, Ruxandra Roznovanu, pînă în anul 1886. Aici se sfîrșește liniștea și tihna mănăstirii.
Intrate pe domeniile casei regale Zorleni, scăzînd numărul de viețuitori și ostenitori, Casă Regală Zorleni, se va ocupă de organizarea acestui Sf. Locaș, de oficierea slujbelor bisericești, trimițînd o data în luna și la sărbători mari, un preot paroh din satul Zorleni. În anul 1886, Carol I era stăpînul pădurilor din preajmă Bujoreniului, cu o suprafața de 750 de fălci. După 1 decembrie 1918, în noile condiții social politice, are loc și reforma agrară din anul 1921 prin care țăranii primeau loturi de pămînt.
Un document din anul 1912, 28 mai, consemna o vizită a regelui Carol I în domeniile sale din Zorleni și Bujoreni, în care acesta asistă la Biserică Domnească la un te deum în cinstea să, în preazenta preoților Antonovici și Pallady.
Regele Carol ștind în strană lîngă episcopul Antonovici. Acesta îi aduce la cunostiinta despre un material legat de mănăstirea Măgaru, oferindu-l la recepția din palatul administrativ.
Regimul instalat la 23 august 1944 a avut repercusiunile cele mai groaznice, în anii 1958-1960, cînd acel decret necruțător a adus o prigoană înverșunată asupra credinței strămoșești și asupra slujitorilor ei.
Obiectele de cult au fost ridicate în mod abuziv și trimise spre destinații necunoscute, patrimoniul național, muzee, altele la biserică din satul Zorleni, cele cu interes cultic la Episcopie, iar altele nu știe pe unde.
În condiții extrem de vitrege, lipsă mijloacelor de informație, a cailor de acces, lipsă luminii electrice, lipsă unei protecții din partea celor care guvernau, au adus mănăstirea Bujoreni în stare de pustiire și ruină. Biserică, deși părăsită peste 30 de ani, a înfruntat vitregiile vremurilor continuînd să existe, înconjurată de cîteva conifere seculare, și cîteva morminte, va străjui singură poiană de foioase din pădurea Bujorenilor.
Acest locaș uitat de vreme și de timp, va rămîne mărturie în timpul celor 40 de ani de comunism, că religia și credința au existat pe aceste locuri. Îndeplinind în timp rol de magazie, depozit de materiale, adăpost de animale, ea nu va fi uitată de credincioșii, care sunt inimă acestui popor român, și din osirdia și bunăvoință satenilor din împrejurimi și a altor temători de Dumnezeu, ea va fi ocrotită și păstrată pentru a nu fidistrusă în totalitate.
Tocmai de aceea, fără nici o aprobare, lucru care era imposibil în regimul comunist, între anii 1970 și 1980 va fi acoperită cu tablă de zinc, pentru că spărturile vremii din acoperiș deteriorau în mod groaznic interiorul bisericii și pictură din anii 1930, pictură care nu este atît de valoroasă că tehnică, dar este expresivă că trăire a celui care a executat-o, pastrindu-se și astăzi o parte din pictură originală.
Odată cu instalarea regimului comunist, primul interes față de locașurile de cult, a fost ștergerea oricărei umbre de istorie, drept pentru care au fost demolate toate anexele mănăstirii, pentru a nu mai putea asigură posibilitatea viețuirii în preajmă ei. Ferestrele înzestrate cu gratii, ușile bine ferecate, au trecut sub negură istorie și tăcerea vremii existența mănăstirii Bujoreni, acest nume oficial fiind aprobat în în 1935 pentru simplitatea uzuală a fostului nume de mănăstirea Măgaru. Lucru care nu prea l-a încîntat nici pe fostul ctitor Ioanichie Konachi, rugînd pe credincioși și pe epicopul vremii să o numească mănăstirea Samaria, însă acceptat foarte greu și uitat foarte repede, revenindu-se la originală denumire de mănăstirea Măgaru.
După revoluția din 1989, cînd regimul comunist a încetat opresiunea asupra Bisericii, prima grijă a Sfîntului Sinod al BOR a hotărît redeschiderea și înființarea mânăstirilor și schiturilor, care au fost închise sau distruse de regimul comunist. Cea mai elocvență hotărîre este cea din 1993 cînd mănăstirea a fost redeschisă cu stătut de monahi. Din ordinul Episcopiei Hușilor și din lipsă de personal monahal, va trece într-un nou stătut mânăstire, de calugărițe.
Datorită vitregiilor, sărăciei, lipsei economice a zonei, călugărițele nefăcînd față cerințelor și greutăților, au cerut chiriarhului să trimită monahi pentru că ei pot înfrunta mai ușor sărăcia și greutățile acelui loc. Episcopul Ioachim Vasluianul a decis această hotărîre numind staret pe protosinghelul Luchian care va păstori obștea de monahi pînă în anul 2002, timp în care se va ocupă cu destoinicie de anexele gospodărești și chilii, de construirea unui gard din piatră și electrificarea Sf. Locaș. Din încuviințarea Înalt Prea Sfințitului mitropolit Daniel, Prea Sfințitul episcop Ioachim al Hușilor a delegat pentru mănăstirea Bujoreni prin transfer 4 monahi de la mănăstirea Petru Vodă, monahii Iustinian, Euharist, Filoteu, Cleopa și rasoforul Xenofont. Cu aprobarea Prea Sfințitului Ioachim, monahul Euharist în vîrsta de 25 de ani, absolvent al Academiei Studii Economice București, a fost hirotonit întru ieromonah pe seamă mănăstirii Bujoreni a Episcopia Hușilor, și numit în funcția de staret.
În decursul acestor doi ani și jumătate, mănăstirea număra 20 de viețuitori.
Un stareț, doi preoți slujitori, doi diaconi, 6 monahi, tunși în monahism pe seamă mănăstirii Bujoreni, în cadrul Sf Liturghii arhierești de Prea Sfințitul Corneliu Barladeanul episcopul vicar al Episcopiei Hușilor, patru rasofori, și patru frați începători.
În decursul acestui timp, din Milă Lui Dumnezeu, dragostea Prea Sfințitului Ioachim episcopul Hușilor, mănăstirea se bucură de liniște și viețuire duhovnicească.Programul slujbelor este cel obișnuit al mânăstirilor din Moldova: Sf Litughie zilnică, utrenia și vecernia.
Tot în acest timp s-au făcut eforturi de conservare a monumentului istoric, consolidindu-se zidurile dindu-se o tencuială nouă în locul celei vechi și deteriorate de la intemperii și cutremure, s-a schimbat învelitoarea din tablă veche, și s-a acoperit vechiul edificiu cu înveliș nou din tablă zincata, în stil moldovenesc.
Sunt în lucru consolidarea interioară a monumentului, refacerea picturii, schimbarea pardoselii din lemn cu placă armată peste care se va aplică gresie sau marmură. În continuare se demarează un proiect de pictare a interiorului mănăstirii și refacerea prin restaurare a mai multor cadre din pictură veche.
Tot în acest timp, din dania mai multor credincioși din orașul Bârlad, al căror nume Dumnezeu îl scrie în cartea Vieții Sale, s-a organizat simetria incintei mănăstirii cu alei străjuite de flori și trandafiri. S-a construit cu ajutorul meșterilor din Suceava o fintina în stil moldovenesc și una agiasmatar din lemn lucrat după modelul tradițiilor moldovenești din nordul Bucovinei, în 12 lațuri.
Pe drept cuvînt, mănăstirea va putea în viitor să fie pentru credincioșii din zonă Moldovei de Jos și pentru ținutul Vasluiului, un loc de liniște și rugăciune, alături de mănăstirile Florești, Grajdeni, Moreni și “Nașterea Maicii Domnului”- Alexandru Vlahuță.
Primii ctitori spirituali sunt Prea Sfințitul Ioachim Vasluianul care a avut inițiativă, preacuviosul protosinghel Iustin Pirvu de la Mănăstirea Petru Vodă pentru ajutorul material și spiritual alături de ceilalți ctitori care au contribuit material, BCR Birlad și mai multe societăți comerciale. De asemeni starețul ieromonah Euharist cu obștea, sunt cei care au depus toată rîvnă și efortul de a menține atît slujbele bisericii cît și muncile de consolidare și de refacere a Sf. Așezămînt.
Echipa de meșteri în lemn Breabăn Gheorghe, Dorinel Pîrghie și Breabăn Vasile, care prin osirdia și străduința în meserie, au arătat lumii moderne că se pot face lucruri minunate asemănătoare celor de altă data, asezînd mănăstirea Bujoreni în rîndul monumentelor naționale, în tradiția monumentelor moldovenești bisericești și de artă, cum ar fi Moldovița, Sucevița, Humor și o parte din mănăstirile nemțene care toate la un loc alcătuiesc patrimoniul bisericesc național, și zestrea acestui neam românesc prin care el a dăinuit și există pînă astăzi.
Pentru frumusețea geografică a acestui loc, în zi de sărbătoare sau sfîrșit de săptămină, ochiul celui care vizitează sau privește, poate să se incinte, de diferitele forme de relief și frumuseți naturale.
Geografic teritoriul mănăstirii, este inclus în zonă dealurilor Bancă-Grivița la o altitudine de 200-250 de metri cu o vegetație de silvo-stepa.
Clima este temperat-continentală, media anuală a temperaturii este de 10 grade.
Mănăstirea este așezată la obîrșia pîrîului Bujoreni, biserică este amplasată pe un platou închinată pe un platou înclinat spre vest, la poalele plato
ului.
În cea mai mare parte a anului este secetă. Pînza freatica a acestor locuri este destul de sus pentru o zonă deluroasă, poiană avînd două fîntîni, cu apa potabilă la o adîncime între 30 și 40 de metri.
Poiana are o suprafața de aproximativ 7 hectare, înconjurată cu păduri de foioase, traversată și plină de cărări și drumuri forestiere.
Aceste date au fost consemnate și edificate de ieromonahul Euharist Micu-Ionel, staret al mănăstirii Bujoreni.
