Mănăstirea Miclăuşeni
Mănăstirea Miclăuşeni este situată aproape de lunca Siretului, pe partea stângă a drumului european E 583 dinspre Iaşi spre Bacău, la o distanţă de 18 km de Târgu Frumos şi 21 km de Roman.
Numele Miclăuşeni se datoreazã vornicului Miclăuş, care primeşte aceste pământuri prin 1410-1416, „pentru slujba ce-au avut … de la pre bunul Alexandru voevod“. Cel mai vechi document scris în care se menţionează satul Miclăuşeni este uricul (act de proprietate întărit de domn) dat de voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt în 5 iunie 1472.
Din 1699, boierul Ioan Sturza intră în posesia moşiei Miclăuşenilor, deschizând o nouă etapă în istoria ei: cea a stăpânirii sturzeşti, care va dăinui două secole şi jumătate. Sturzeştii s-au dovedit buni chivernisitori ai moşiei, îngrijindu-se atât de înfrumuseţarea ei materială, cât şi de cea spirituală. Credinţa lor vie şi respectul faţă de valorile strămoşeşti au format aici o tradiţie, întreruptă în perioada comunismului, dar reînviată astăzi.
Din 1918, Miclăuşenii se află sub stăpânirea Mariei Sturdza şi a fiicei sale, Ecaterina Şerban Cantacuzino. Fără a se implica în administrarea moşiei, cele două văduve au preocupări culturale şi dau dovadă de exemplare acte de generozitate: deschid la castel un spital pentru răniţi în timpul primului război mondial, înfiinţează la Roman un liceu pentru fete şi întreţin patru copii orfani pentru a studia la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, respectiv la Şcoala Normală din Piatra Neamţ. Odată cu moartea Mariei Sturdza, în 1937, Ecaterina rămâne singura reprezentantă a ramurii miclăuşene a Sturdzeştilor şi moştenitoarea întregii lor averi. Deoarece nu avea moştenitori direcţi, iar situaţia politică şi socială trecea prin schimbări radicale, Ecaterina Şerban Cantacuzino decide, în 1947, să doneze moşia Miclăuşeni Sfintei Episcopii a Romanului, în scopul înfiinţării unei mănăstiri de maici „care-şi va păstra pe vecie această destinaţie“. Iată cum îşi exprima ea această intenţie: „în îndeplinirea obligațiunilor mele sufletești și memoriei părinților și strămoșilor mei, am hotărât ca așezarea mea din Miclăușeni: Parcul cu toate așezările sale în tot cuprinsul său și Biserica proprietatea mea – Ctitorie a părinților și strămoșilor mei – să le închin Sf. noastre Biserici Creștine Ortodoxe – dându-se ființă unei Mănăstiri de Maici – și să fie loc de închinare și păstrare a datinelor credinței noastre strămoșești“.
Conform acestei dorinţe, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înfiinţat Mănăstirea Miclăuşeni la 3 iulie 1947, unde însăşi Ecaterina Sturza Cantacuzino va îmbrăca haina monahală, ca mulţi alţii dintre înaintaşii săi. În septembrie acelaşi an au fost transferate de la Mănăstirea Vladimireşti un număr de 10 maici care, sub îndrumarea protos. Clement Cucu şi a stareţei Taisia Voinea, au pus bazele vieţii de obşte la Miclăuşeni.
După numai 6 ani, la presiunea noului guvern comunist, Mănăstirea Miclăuşeni va fi desfiinţată, în data de 1 mai 1953, iar maicile vor fi transferate la Mănăstirea Cozancea. Aici Ecaterina va trece la cele veşnice, fiind de acum în vârstă de 80 de ani, şi va fi călugărită înainte de moarte de către ierom. Nicanor Racu, primind numele de Macrina. În 1970, acelaşi ieromonah va aduce osemintele Ecaterinei la Miclăuşeni, pentru a le îngropa în cimitirul familiei ei de aici.
Datorită condiţiilor extrem de dificile de la Cozancea, maicile vor fi transferate în 1957 la Mănăstirea Suceviţa, unde la acea dată se aflau 7 maici, şi vor reînnoi viaţa monahală de acolo. În ceea ce priveşte Complexul de la Miclăuşeni, acesta a primit diferite întrebuinţări, iar în 1960 s-a deschis aici Căminul-şcoală pentru copii cu deficienţă mentală, parţial recuperabili. Biserica a funcţionat ca parohie a satului Miclăuşeni. De atunci încoace, clădirile s-au degradat continuu, dar cel care a avut cel mai mult de suferit a fost Castelul, distrugându-se picturile, sobele, pardoseala, tâmplăria şi mansarda cu acoperişul, care în 1985 au ars în întregime.
În 1990, la iniţiativa Î.P.S. Daniel [Patriarhul României, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei], Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reînfiinţează Mănăstirea de maici de la Miclăuşeni. Abia după 11 ani, în iunie 2001 Tribunalul Iaşi recunoaşte dreptul de proprietate al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei asupra Complexului, copiii instituţionalizaţi fiind transferaţi în căminul modern de la Cozmeşti după 16 octombrie 2001.
Venind aici în 1992 de la Mănăstirea Dobrovăţ, sub îndrumarea stareţei Hristina Lupescu, maicile au locuit iniţial în fosta casă parohială a satului, şi apoi într-o casă aflată în apropierea bisericii. În 1996 a fost aleasă o nouă stareţă, monahia Marina Roşu. În acelaşi an, s-a început construcţia casei monahale „Cuv. Teodora“, care cuprinde şi paraclisul cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“, construcţie finalizată în anul 1999.
În prezent stareţa Mănăstirii Miclăuşeni este monahia Mihaela Stroescu, numită în această funcţie din 2001. Sub cârmuirea sfinţiei-sale, au fost înfiinţate atelierele de pictură pe lemn şi sticlă şi de încondeiat ouă, iar în perioada 2004-2010 s-a pictat paraclisul în stil neobizantin, de către o echipă de maici condusă de maica stareţă. Alte activităţi ale maicilor sunt croitoria de veşminte monahale şi bisericeşti, împletirea mătăniilor şi a cruciuliţelor, stupăritul, precum şi cultivarea terenului arabil şi a grădinii de legume. Programul bisericesc zilnic cuprinde cele 7 laude: la ora 16 Vecernia cu Pavecerniţa, la ora 23.30 Miezonoptica şi Utrenia, iar la ora 7 Acatistul şi Ceasurile; duminica şi în zilele de sărbătoare se slujeşte Sf. Liturghie.
Cea mai veche relicvă în piatră aici este bolta, datând din secolele XV-XVI, deci din timpurile vornicului Miclăuş sau ale marelui vistiernic Simion Stroici (căruia descendenţii lui Miclăuş îi vând moşia în 1591). Se presupune că această boltă reprezenta intrarea de nord în vechea curte boierească (aşezată pe malul lacului, din care au mai rezistat câteva ruine, denumite Cetăţuia) sau, mai degrabă, intrarea dinspre conac în curtea bisericii de odinioară şi în cimitir.
Conform tradiţiei, fiica vornicului Miclăuş ar fi ridicat la Miclăuşeni, în 1472, o bisericuţă din lemn, probabil în acelaşi loc în care marele vornic Ioan Sturza (cca. 1710-1792) va zidi în 1782 o biserică din piatră. Din această biserică cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil se mai păstrează un fragment din piatra Sfintei Mese (aflat în apropierea bolţii din secolul XV-XVI) şi pisania (în Museum Familiarum din castel).
Actuala biserică din piatră a fost construită între 1821-1823 şi are hramurile Buna-Vestire şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Este ctitoria marelui logofăt Dimitrie Sturza (1756-1846), cel care rezideşte din temelii, între 1841-1843, biserica Bărboi din Iaşi, unde va fi îngropat alături de soţia sa Elenco. Biserica a fost sfinţită în 5 iunie 1823, în Duminica Tuturor Sfinţilor, de către „prea Sfinţitul Mitropolit Kirio Kir Veniamin Costaki, prea sfinţitul Episcop al Romanului Kirio Kir Meletie împreună cu un numeros cliros“.
În 1824, mitropolitul Veniamin trimite aici pe arhimandritul Gherasim, fost stareţ al Schitului Ţibucani, Neamţ, ca duhovnic al casei şi slujitor al bisericii. Acesta introduce la Miclăuşeni rânduiala călugărească, cu slujbe zilnice, ca la Mănăstirea Neamţ. Arhimandritul Gherasim şi sora sa, schimonahia Mitrodora Calinovici, sunt înmormântaţi în faţa bisericii, alături de alţi apropiaţi ai sturzeştilor.
Biserica avea rolul de capelă a familiei Sturza, iar sătenii, deşi puteau participa la slujbele de aici, aveau biserica parohială la Hândreşti.
Biserica este o construcţie monumentală de influenţă clasică, compusă din patru încăperi boltite: pridvor mic, pronaos, naos şi altar. Din pronaosul îngust se urcă, pe o scară spiralată, în turla clopotniţă, aflată exact deasupra acestuia. Naosul şi altarul sunt spaţioase, despărţite printr-o catapeteasmă în stil baroc, care se ridică până la boltă. În partea de nord a pronaosului se află o nişă în arc, unde se găseşte mormântul vornicului Alecu Sturza-Miclăuşanu (1803-1848), cu un epitaf scris de Costache Negruzzi. Bustul de pe mormânt se afla iniţial în monumentul funerar din parc, ridicat în cinstea lui Alecu Sturza-Miclăuşanu în 1851. Deasupra nişei poate fi admirat tabloul familiei Sturza, în care apar logofătul Sandu Sturza (cca. 1685-1756, tatăl marelui vornic Ioan Sturza), soţia sa Safta (Elisabeta), sora sa Nastasia (călugărită Natalia) şi nepotul său Grigore Sturza (tatăl lui Mihail vodă Sturdza). Pe peretele opus este un portret al mitropolitului Veniamin Costachi. Prieten cu Dimitrie Sturza, mitropolitul Veniamin va aprecia aleasa viaţă duhovnicească a boierilor de la Miclăuşeni, afirmând că aici se regăseşte atmosfera unei Sihăstrii monahale. În 1824, prin mijlocirea mitropolitului, stareţul Mănăstirii Neamţ va dărui bisericii icoana Maicii Domnului, una dintre cele patru icoane împărăteşti din Paraclisul Cetăţii Neamţului, ctitorie a voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. În naos, în stînga icoanei menţionate, este aşezată spre închinare o cruce din argint, care conţine părticele din moaştele a 14 sfinţi, precum şi o aşchie din lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos.
În stânga bisericii se află un mic cimitir, unde sunt înmormântaţi descendenţii ctitorului Dimitrie Sturza. Trei generaţii de castelani îşi odihnesc aici osemintele: fiul ctitorului, Alecu Sturza-Miclăuşanu (înmormântat în biserică) şi soţia sa Ecaterina; copiii lor Zoe, Matei, Elena (şi soţul ei George Şuţu), Ruxandra şi George (împreună cu soţia sa Maria); precum şi nepoata Ecaterina cu soţul ei Şerban G. Cantacuzino.
