Mănăstirea Sihăstria

Mănăstirea Sihăstria este o mănăstire ortodoxă de călugări, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, situată în partea de nord a județului Neamț, la 22 km de orașul Târgu Neamț, pe șoseaua ce duce spre Pipirig-Vatra Dornei.

Mănăstirea Sihăstria, prin cei peste 350 de ani de exis­tenţă, evocă multe momente istori­ce de seamă. Începuturile vieţii monahale la Sihăstria ne sunt mai puţin cunoscute. Ceea ce cunoaştem cu certitudine este fap­tul că în aceste locuri izolate au existat întotdeauna pustnici, care trăiau fie cu totul singuri, fie grupaţi în mici comunităţi de doi‑trei.

În zona subcarpatică dintre Mănăstirile Sihăstria, Secu, Agapia Veche, Agapia Nouă şi Sihla se afla vatra sihăstrească cea mai cunoscută şi mai iubită de călu­gării din Moldova şi mai ales din Munţii Neamţ, urmată de sihăstriile de la Ceahlău şi Bisericani.

În marile Mănăstiri Neamţ, Secu şi Agapia se găseau destui călugări dornici să continue tradiţia Sfântului Daniil Sihastrul şi a altor pustnici renumiţi. Codrii nestră­bătuţi din partea locului le ofereau cele mai bune condiţii. Aici au trăit, slăvind pe Dumnezeu, s‑au nevoit şi s‑au stins la lumini de candelă sute şi sute de necunos­cuţi sihaştri. Câteva însemnări mai vechi de pe cărţi, precum şi unele urme de chilii, atestă vieţuirea în împrejurimi a numeroşi pustnici.

Astfel, aşa cum reiese din documente, pe valea Secului se nevoiau în secolul al XVI‑lea mai mulţi sihaştri cu ucenicii lor, ca: Moise, Prohor, Dosoftei, Veniamin, Spiridon, Chiriac, Visarion, Ştefan şi Atanasie; în Muntele lui Agapie se nevoiau cuvioşii Serghie, Pahomie şi Eufrosin, iar în muntele „Scaunele” alţi sihaştri, dintre care doi au fost recent canonizaţi: Sfinţii Rafail şi Partenie de la Agapia Veche.

În secolul al XVII‑lea petreceau întru osteneli pe „Valea Sihaştrilor” doi pustnici renumiţi, Ioan şi Atanasie, cu ucenicii lor. În pădurile din împrejurimi se nevoiau sihaştrii din „Poiana Trapezei” şi alţi şapte ieroschimonahi din obştea Mănăstirii Neamţ, iubitori de linişte şi rugăciune, dintre care amintim pe Iosif, Partenie şi Pavel, iar în munţii Sihlei vieţuiau întru asceză alţi mari sihaştri.

Schitul Sihăstria ia fiinţă în anul 1655 tocmai în centrul acestei mari vetre isihas­te, când se simţea puternic lipsa unui sfânt lăcaş în care să se adune din timp în timp sihaştrii din împrejurimi, pentru a se ruga şi a primi Sfintele Taine. De aceea i se dă şi numele de Schitul Sihăstria.

În vechiul pomelnic ctitoricesc se menţiona cum şap­te ieroschimonahi bătrâni s‑au adunat în „Poiana lui Atanasie” şi, punând icoana Maicii Domnului într‑un brad, s‑au rugat către Împărăteasa Cerului, cerându‑i aju­torul ca să întemeieze un schit pustnicesc cu hramul Naşterea Maicii Domnului, spre mântuirea tuturor celor ce se vor nevoi aici. Apoi s‑au rugat ca Maica Domnului să ia sub ocrotirea ei acest loc şi să nu îngăduie aici pe cei ce vor aduna averi personale, pe cei ce vor consuma carne şi pe cei ce vor săvârşi păcate trupeşti. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceste aşezăminte se menţin până astăzi.

Astfel, prin rugăciunea celor şapte ie­roschimonahi nemţeni s‑a pus începu­tul Sihăstriei. Acest lucru fiind cunoscut de episcopul Ghedeon de Huşi, uceni­cul Sfântului Ierarh Varlaam al Moldovei, acesta a ctitorit în anul 1655 – când deja era mitropolit al Moldovei (1653‑1659) – prima biserică a Schitului Sihăstria, pe care apoi o înzestrează cu chilii şi cele de nevoie.

La sfârşitul secolului al XVII‑lea, Schitul Sihăstria cunoştea o aleasă înflorire duhov­nicească, şi nu puţini călugări dornici de linişte se retrăgeau la acest schit, unde du­ceau o viaţă aspră, plină de nevoinţă.

Însă vremurile vitrege care au urmat şi mai ales desele incursiuni ale tătarilor de la începutul secolului al XVIII‑lea, au fă­cut ca şi Schitul Sihăstria să ajungă într‑o stare aproape de ruină. Îndemnat de exem­plul înaintaşului său de la Huşi, cât şi de frumuseţea locului, episcopul Ghedeon de Roman construieşte în anul 1734 o nouă bi­serică în locul celei vechi, mult mai durabilă şi mai încăpătoare, pe care apoi o închină Mănăstirii Secu din apropiere, după obice­iul vremii.

Noul ctitor, mijlocind la domnie un act de înzestrare pentru ctitoria sa – de altfel destul de săracă –, obţine la „l(ea)t 7248 (=1741) Sept(emvrie) 28 dn (i) (= zile)…”, „Carte dela Grigorie Ghica V(oie)v(o)d pen­tru Săhăstriia ce iaste în munte la Poiana lui Atanasie…”. Un an mai târziu, schitul figu­ra în izvodul „pentru miluirile S(fi)ntelor mănăstiri” din vama domnească.

Viaţa duhovnicească la Sihăstria se în­tăreşte în anul 1775 prin venirea Sfântului Paisie Velicikovski cu obştea sa de la Dragomirna la Mănăstirea Secu. Iar din anul 1779, când marele stareţ este transferat la Mănăstirea Neamţ şi uneşte ambele mă­năstiri, Schitul Sihăstria intră sub jurisdicţia şi conducerea duhovnicească a Mănăstirii Neamţ, urmând ca de acum egumenii să se numească de către Mănăstirea Neamţ şi toate cele necesare obştii să fie asigurate de către marea lavră.

Anul 1821, anul multor frământări so­ciale, aduce cu sine un puternic curent de trezire naţională a popoarelor ocupate de otomani. După mai multe lupte purtate în Muntenia, cetele de eterişti ale lui Alexandru Ipsilanti, urmărite de turci, se retrag în păr­ţile Moldovei, ajungând până la Mănăstirea Secu. Lupta sângeroasă de la Secu, dintre fiii bătrânei Elade şi oştile lui Salih Paşa, s‑a încheiat cu arderea şi prădarea mănăstirilor şi schiturilor din împrejurimi, printre care şi Sihăstria. Aceasta o confirmă şi mărturia eteristului Hriste Anastasi – supravieţuitor din ceata căpitanului Farmaki – în faţa unui tribunal austriac.

Lucrările de refacere a Sihăstriei au în­ceput abia în anul 1824, cu sprijinul efectiv al mitropolitului Veniamin Costachi, şi au durat aproape doi ani. S‑au construit atunci: biserica din piatră, turnul clopotniţă, un corp de chilii în partea de sud, turnul por­ţii şi zidul de incintă. Renumitul „calfă de pie­trar” Nicolae Cerneschi din Botoşani – care mai târziu a construit şi bol­niţa Mănăstirii Neamţ şi s‑a călugărit în ob­ştea Sihăstriei, săvâr­şindu‑se aici – a condus în întregime lucrările, contribuind atât cu pri­ceperea sa cât şi cu în­semnate sume de bani, devenind astfel al trei­lea ctitor al mănăstirii.

În pisania de dea­supra uşii de intrare în biserică, pusă cu acest prilej, se poate citi: „Ac(e)astă sf(ântă) şi d(u)mnezeiască biseri­că s‑a ridicat din teme(lie) în cinstea Naşterii Preasf(intei) Născ(ătoare) de Dumnezeu şi pur(urea) Fecioare(i) Maria, împreună cu un rând de chilii şi cu zid împrejur şi ridicatul clopotni­ţei ce s‑au zidit… în vrem(ea) stăp(ânirii) binecred(inciosului) şi de H(ri)s(tos) iubitor(ul) nos(tru) Domn Io Ioan Sandu Sturza V(oie)v(o)d şi a preas(finţitului) mitrop(olit) a toată Moldova, kirio kir Veniamin Costachi, prin sârguinţa a prea cuvios(ului) arhim(andrit) şi stareţ sf(i)nte(lor) mon(astiri) Neamţul şi Sec(u), kir Dometian, cu ajutor(ul) iubitor(ului) de H(ri)s(tos) ju­pân Nicolae Cerneski, spre vec(i)nica lor pomenire. Anul 1825, sept(emvrie) 30”.

În acelaşi an se lucrează în atelierele Mănăstirii Neamţ noi obiecte bisericeşti pentru schitul reconstruit, ca: vase liturgi­ce, candele şi cădelniţe de argint, clopote şi altele. Astfel, Sihăstria îşi începe din nou firul existenţei sale, întrerupt timp de patru ani. În anul 1837 se construieşte din lemn, pentru serviciul religios din timpul iernii, un paraclis cu hramul Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana şi, în continuare, alte două corpuri de chilii, în partea de est şi de nord, iar în 1842 „o cişmea cu două ţevi, precum se vede, aducea în incintă apă răcoritoare şi de viaţă dătătoare”.

În acelaşi timp viaţa duhovnicească se menţine la aceeaşi înălţime din trecut, cu slujbe de noapte, cu zile de post aspru şi cu multă tăcere, rugăciune, smerenie şi neagonisire de cele materiale. Această stare înfloritoare avea să fie întreruptă brusc de actul de secularizare a averilor mănăstireşti din 1864, care a avut ca efect o criză materială şi spirituală de lungă durată a mănăstirilor şi schiturilor din România.

În plus, din anul 1889 Sihăstria rămâne aproape părăsită timp de 20 de ani, din cauza construirii unei fabrici de cherestea în imediata vecinătate a schitului; ba încă se propunea chiar să fie definitiv desfiin­ţată. Cu această perioadă se încheie prima parte din istoria Schitului Sihăstria.

Cel care a salvat schitul de la paragină şi desfiinţare a fost Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei. La porunca lui schitul a fost reînfiinţat în vara anului 1909. Un rol decisiv la reînnoirea Sihăstriei l‑a avut şi marele egu­men Ioanichie Moroi, un călugăr ascet for­mat la Muntele Athos, cu temperament di­namic, hotărât. Timp de 35 de ani el a făcut din Sihăstria un schit renumit în toată ţara, un loc de adevărată nevoinţă monahală.

Spre sfârşitul ani­lor de egumenie a Părintelui Ioanichie Moroi, schitul va tra­versa o nouă perioa­dă grea, un incendiu necruţător din vara anului 1941 mistuind paraclisul de lemn şi o mare parte a chilii­lor, arzând acoperişul bisericii şi provocând distrugeri însemnate. La aceasta s‑au adă­ugat şi dificultăţile aduse de cel de‑al Doilea Război Mondial şi seceta din anul 1946.

În aceste condiţii, cel care a fost desem­nat de Părintele Ioanichie să preia egume­nia a fost monahul Cleopa Ilie, care până în acel moment fusese cioban la oile schi­tului. Acesta însă s‑a dovedit a fi o perso­nalitate providenţială, care, prin viaţa sa exemplară, a ştiut să refacă în următorii ani schitul şi să‑l transforme într‑o mănăs­tire cunoscută nu numai în ţară, ci şi peste hotare. În câţiva ani el formează o obşte pu­ternică, bine închegată. Întăreşte viaţa duhovnicească, înfrumuseţează slujbele, rânduieşte toate de obşte, pune accent pe rugăciune, pe citirea cărţilor patristice, pe spovedanie deasă şi pe cuvânt de învăţătu­ră. De la toţi cere doar ascultare şi dragoste. Astfel, se refac chiliile arse şi se construieş­te un nou paraclis. Obştea schitului ajunge în anul 1947 la peste 50 de vieţuitori, ceea ce îl determină pe Patriarhul Nicodim să ri­dice Sihăstria la rang de mănăstire.

În tot acest timp Părintele Cleopa dez­voltă activitatea misionară pentru întărirea dreptei credinţe în rândul credincioşilor. Această rânduială o întăreşte apoi timp de aproape o jumătate de secol, cât Sihăstria s‑a aflat sub permanenta sa grijă duhovni­cească. De acum, pelerinii care ajung până aici pot asculta o slujbă frumoasă, pot pri­mi o dezlegare, un sfat duhovnicesc, un cu­vânt de folos. În felul acesta mănăstirea îşi împlineşte misiunea de a sluji, a învăţa şi a apăra dreapta credinţă şi unitatea spiritua­lă şi naţională a poporului român.

În anul 1949 arhimandritul Cleopa Ilie a fost mutat ca stareţ la Mănăstirea Slatina din judeţul Suceava, el revenind definitiv în Mănăstirea Sihăstria abia în anul 1964, ca duhovnic căutat de toată ţara. Lucrarea sa a fost însă continuată de stareţii care i‑au ur­mat. Protosinghelul Ioil Gheorghiu a con­dus mănăstirea între anii 1949‑1959, fiind o pildă pentru toţi prin smerenia, bunătatea şi dragostea sa pentru slujbele bisericii. În timpul său obştea a sporit continuu atât numeric, cât şi duhovniceşte.

Stăreţia sa a fost însă întreruptă de prigoana antimona­hală începută în anul 1959, în timpul căreia o mare parte din vieţuitorii mănăstirilor ro­mâneşti au fost izgoniţi. Atât Părintele Ioil, cât şi alţi numeroşi părinţi şi fraţi au fost nevoiţi să ia drumul pribegiei, iar Sihăstria a fost în pericol să fie închisă, precum mul­te alte lăcaşuri monahale din toată ţara. În mod providenţial, însă, ea a fost transfor­mată în azil de bătrâni pentru călugării din mănăstirile desfiinţate prin decret.

Stareţ al noului aşezământ a fost nu­mit Protosinghelul Caliopie Apetrei, care a condus Sihăstria cu vrednicie până în anul 1971. El a ştiut să cârmuiască mănăs­tirea în perioada foarte dificilă a prigoa­nei antimonahale, aşa încât în câţiva ani obştea a fost refăcută şi a ajuns la starea duhovnicească înfloritoare de dinainte. Apoi, după o scurtă perioadă în care sta­reţ a fost Protosinghelul Longhin Pop, în fruntea mănăstirii a venit în anul 1972 Arhimandritul Victorin Oanele, care a ve­gheat cu mult simţ gospodăresc treburile mănăstirii, atât în vremea regimului comu­nist, cât şi după căderea acestuia, vreme de 42 de ani, până în anul 2014.

În această pe­rioadă mănăstirea a cunoscut numeroase înnoiri, a dobândit o nouă biserică, pe măsura personalului monahal şi a numărului mereu sporit de credincioşi care o vizitea­ză, şi şi‑a amplificat lucrarea misionară şi duhovnicească, devenind renumită atât în ţară, cât şi în străinătate, prin marii părinţi care s‑au nevoit aici. Dintre aceştia amin­tim pe Părintele Cleopa, deja menţionat, pe marele duhovnic Ieroschimonahul Paisie Olaru, pe vestitul pictor Schimonahul Irineu Protcenco şi pe cunoscutul scri­itor bisericesc Arhimandritul Ioanichie Bălan, dar şi pe alţi părinţi cu viaţă sfân­tă: Protosinghelul Ambrozie Dogaru, Ieroschimonahul Onufrie Frunză, Monahul Marcu Dumitrescu.

De asemenea, aici şi‑au început via­ţa monahală Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Româ­ne, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, şi Preasfinţitul Părinte Marc Nemţeanul, Episcopul‑Vicar al Arhiepiscopiei Ortodo­xe Române a Europei Occidentale.

În ultimii ani, sub conducerea Arhimandritului Arsenie Popa, mă­năstirea cunoaşte o perioadă de reînnoire, străduindu‑se în acelaşi timp să păstreze moştenirea duhovnicească lăsată de marii nevoitori din trecut. Noi fraţi s‑au alăturat obştii, dorind să calce pe urmele Părintelui Cleopa şi ale celoralţi părinţi din vechime, şi s‑au iniţiat ample proiecte de restaurare a ansamblului mănăstiresc.