Mănăstirea Dealu
Sunt aproape cinci veacuri de cand marea ctitorie voievodala a lui Radu cel Mare – manastirea Dealu de langa Targoviste – scruteaza de pe inaltimea soclului sau natural vazduhurile Tarii Romanesti. Multimea viilor din preajma i-au inspirat lui N. Iorga o pitoreasca sintagma pentru desemnarea hramului acestui sfant lacas: „Sfantul Nicolae din Vii”. 
Desi aceasta este o ctitorie despre care s-a vorbit mai putin, ea ramane cea mai de vaza capodopera arhitecturala pana la definitivarea “Curtii de Arges” a Mesterului Manole si aproape la fel de darnica in privelistea oferita de exterior ca si biserica ieseana a celor Trei Ierarhi: executate din piatra slefuita, decoratile sculpturale ale fatadelor poarta cu distinctie amprenta artelor orientale.
Ele au servit ca sursa de inspiratie si orientare artistica mesterilor de peste veac. Firizile oarbe – oranduite pe verticala in doua registre, despartite intre ele la jumatatea zidirii de jur-imprejur de un brau gros din piatra – par tot atatea veritabile tablouri sculpturale.
Dintre cele trei turle, cea situata peste incaperea naosului este cu mult mai inalta, avand ceva din singuratatea solemna a unui catarg octogonal, in timp ce celelalte doua rasar ca niste miniaturi gemene ale celei dintai, punctand spre ceruri locul pronaosului, sfantul lacas. Ornamentele cele minutios incrustate de pe unda braielor turlei mari te duc cu gandul la frumoasele altare indiene. Intrarea principala a sanctuarului este flancata de doua panouri cu impletituri daltuite cu migala si purtand la mijloc prin vremuri ca pe un stindard inscriptia cu pisania manastirii.
Si daca, odata intrat in sfantul lacas, ochiul nu mai are cum sa se bucure de lumina mangaietoare pe care odinioara i-o ofereau „vopselele cele de aur” ale picturilor initiale apartinand vremurilor si penelurilor unor mesteri ca Dobromir, Jitian si Stanciu, fruntea inchinatorului se va putea pleca intru evlavie, recunostinta si comuniune sufleteasca in fata amintirii unor domnitori ce si-au ales aici odihna cea de veci, dupa o viata de oboseala si de jertfa pe altarele neamului romanesc, stramosi ca Vlaicu Voda, cel care, pe langa alte stralucite infaptuiri, va fi luptat pentru consolidarea ortodoxiei, invitandu-l in Tara sa pe viitorul sfant Nicodim (de la Tismana);
Apoi mormantul lui Radu cel Mare, domn al Tarii Romanesti (1495-1508) – promotor de seama al vietii religioase si culturale, cel caruia Macarie ii datoreaza mijloacele activitatii sale tipografice; Patrascu cet Bun, tot domnitor (1554-1557), protectorul lui Coresi; si nu in ultimul rand, ceva din pretioasele relicve ale lui Mihai Viteazul. Se stie ca in 9/19 august 1601 Viteazul Domnitor a fost miseleste atacat si ucis prin taierea capului pe „Campia Turdei”.
Se spune ca trupul sau, astfel martirizat, a zacut in praful drumului de pe langa raul Aries timp de trei zile, dupa care, Gheorghe Basta ar fi decis sa-i trimita doar capul in Tara Romaneasca spre a-i convinge pe cei ramasi fideli Marelui Voievod de sfarsitul acestuia.
C. Razachievici, fost ostas al Voievodului, sustine insa (2) ca aducatorul la Targoviste al capului lui Mihai este unul dintre postelnicii sai, Turturea, cu care Voievodul ar fi incheiat juramant „cum sa se caute unul pre altul pana la moartea lor… si daca ar fi sa piara in tara streina, sa aduca oasele in Tara Romaneasca, sa le ingroape…”, ceea ce Turturea, „mult nevoindu-se si multi bani cheltuind”, a si facut.
De ce la manastirea Dealu?
Iorga clarifica intr-o singura fraza intrebarea astfel: „Cand trebui sa jure credinta, in 1598, trimisilor imparatului crestin, Mihai ii duse la Dealu, dar poate ca o facu si pentru a sta in biserica familiei inaintea mormintelor tatalui si bunicului sau (3).
Odata cu Tezaurul Romaniei (care insa nu s-a mai intors), la initiativa preotului Grigorie Popescu-Breasta din Craiova, si capul voievodului Mihai a fost dus de la Dealu in Rusia, la Odessa, in 1917 (si unde a ramas un an) pentru a se preveni o eventuala profanare a lui din partea trupelor de ocupatie.
