Mănăstirea Sinaia
Manastirea Sinaia, asezata la poalele masivului Bucegi, catre capatul de apus al tapsanului neted dintre Valea Pelesului si Valea Rea, a fost construita intre anii 1690-1695, de catre spatarul Mihail Cantacuzino. Inainte ca la poalele Muntelui Furnica, din lantul Bucegilor, sa se ridice acest edificiu, de peste 300 de ani, pe aceste locuri se intindeau paduri de brazi seculari care strajuiau locul.
Putini calatori se incumetau sa treaca pe aici, dar cu toata pustietatea locului si greutatea drumului, aici traiau in liniste calugari solitari, care inaltau rugi pe acest varf de munte.
Inca din secolul al XV-lea acesti calugari s-au adapostit in crapaturile stancilor si in pesterile acestor munti, iar mai tarziu in bordeie de piatra si schituri de lemn. Calugarii pustnici de aici au aparut in aceste paduri de la poalele muntilor, dupa caderea Constantinopolului (1453), atunci cand trebuiau sa aleaga intre lepadarea de credinta sau taierea capului, ei ramanand insa pastratori evlaviosi ai credintei strabune.
Asa au fost construite si cele doua schituri: Schitul Sfanta Ana, la cinci kilometri de manastire si Schitul Sfantul Nicolae, la o distanta de un kilometru de manastire. Schitul Sfanta Ana, ridicat in 1453, a fost mai degraba o mica capela pentru pustnicii de prin imprejurimi, care se adunau o data pe saptamana la rugaciunea comuna si impartasirea cu Sfintele Taine. Cel de-al doilea schit, Schitul Sfantul Nicolae, a fost construit in anul 1580. Desi numarul acestor pustnici a fost mare, alte salase in afara celor doua schituri mentionate nu se cunosc.
In acest loc, intr-o poiana de odinioara, langa un izvor de apa, care a ramas pana azi sa confirme cu prezenta sa o traditie venerabila, un calugar s-a invrednicit sa auda intr-o noapte de august a anului 1683, glasuri ingeresti care premareau pe Maica Domnului.
Calugarul pazitor al Schitului Sfantul Nicolae de pe muntele Molomat, la 15 august, dupa rugaciune, va avea vedenia care va determina ca frumusetea locurilor si maretia muntilor sa fie intregita prin construirea unei manastiri „din dumnezeiasca ravna” a spatarului Mihail Cantacuzino.
Între 1690-1695, Spătarul Mihail Cantacuzino a ridicat mai jos de Schitul Sf. Nicolae o mănăstire din piatră şi cărămidă, pe care a numit-o Sinaia, „după asemenarea Sinaiei cei mari” (Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai), pe care o vizitase în 1681. El a construit o biserică având hramul Adormirea Maicii Domnului (numită astăzi „biserica veche” sau „biserica mică”) şi un patrulater înconjurător de chilii, în formă de cetate, cu dimensiunile 30/40 m, cu ziduri groase şi înalte, în care se încadrează şi paraclisul Schimbarea la Faţă.
Partea zisă „nouă” a mănăstirii a fost ridicată între anii 1843-1846, şi cuprinde două corpuri de chilii şi Biserica mare. Este construită în prelungirea părții vechi a mănăstirii, şi formează un patrulater de aproximativ două ori mai mare decât cetatea veche.
Biserica mare, cu hramul «Sfânta Treime», a fost construită într-o primă formă, mai modestă decât cea de astăzi, în perioada anilor 1842-1846, în timpul stareţilor arhimandriți Ioasaf şi Paisie, din fondurile mănăstirii.
Pictura a fost realizată de D. Cătulescu. Este în plan triconc, având 30 m lungime, 15 m lăţime şi peste 25 m înălţime. Sub administraţia Eforiei Spitalelor Civile, care patrona averile mănăstirii, între anii 1897-1903 au avut loc mari lucrări de refacere, care au dat bisericii înfăţişarea actuală.
Arhitectul George Mandrea, cel care a condus aceste lucrări, a îmbinat stilul brâncovenesc cu cel moldovenesc. Pictura lui Cătulescu a fost înlocuită de una nouă, în stil neo-bizantin, în ulei mat pe fond aurit în imitaţie de mozaic, a danezului Aage Exner.
În pronaos, este pictat întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme, mitropolitul primat Iosif Gheorghian (1886-1893, 1896-1909), apoi regele Carol I (1866-1914), lângă o coloană din piatră ciobită care simbolizează regatul încă neîntregit al României; în partea cealaltă a uşii, regina Elisabeta (cunoscută şi sub pseudonimul literar de Carmen Silva) este pictată lângă singurul ei copil, prinţesa Maria, moartă în fragedă copilărie. Ultimul personaj este Mihail Cantacuzino, ctitorul părţii vechi a mănăstirii.
Mobilierul bisericii a fost sculptat în lemn de paltin şi stejar de Constantin Babic ajutat de elevii săi de la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti. Iconostasul, mobilierul naosului, inclusiv tronurile regale, sunt aurite.
Pe peretele din dreapta se păstrează epitaful brodat în mătase şi fir de aur între 1897-1900 de Anna Roth. Cele două icoane ruseşti din pronaos, „Sf. Serghie” şi „Sf. Nicolae”, sunt darul făcut de Ţarul Nicolae II stareţului Mănăstirii Sinaia, Nifon Arhimandritul, în 1903, cu ocazia botezului prinţului Nicolae, fiul Regelui Ferdinand (1914-1927).
Biserica a fost electrificată în 1906.
Pe vremea stareţului Nifon Popescu, în 1892, pe latura sudică a incintei noi a fost adăugată clopotniţa, unde avea să fie instalat clopotul de 1700 kg, adus de la o altă ctitorie cantacuzină, Mănăstirea Colţea din Bucureşti. Are 15m înălţime şi baza cu laturile de 6 m.
Biserica veche are forma exteriorului în cruce latină (absidele în contur rectangular), unică în ţară. Alte însuşiri care dau bisericii acesteia o înfăţişare cu totul deosebită: forma profilelor, care sunt lucrate toate la fel şi înlocuiesc tradiţionalul ciubuc cu zimţi de cărămidă, de obârşie bizantină, apoi chenarele faţadelor, dreptunghiulare, cu flori zugrăvite al fresco de-a lungul lor şi lipsa îndătinatului brâu.
Pictura din pridvor şi pronaos este în cea mai mare parte cea originală, realizată de Pârvu Mutu Zugravul, pictorul preferat al Cantacuzinilor. Tabloul votiv îl reprezintă pe fondatorul mănăstirii, Mihail Cantacuzino, înconjurat de optsprezece copii, de prima soţie (Maria) şi de cea de a doua (Teodora), precum şi de alţi membri ai familiei Cantacuzino, la loc de frunte fiind fratele ctitorului, stolnicul Constantin Cantacuzino.
Biserica veche a fost incendiată în 1791, în timpul războiului ruso-austro-turc şi a fost repictată parțial în 1795 de Teodor zugravul, din Făgăraș. Astfel din pictura originală se mai păstrează doar scenele din pridvor, tabloul votiv şi turla de pe naos (afară de Pantocrator).
Paraclisul «Schimbarea la Faţă» a fost construit în anul 1695. O parte din pictura naosului conţine foarte multe asemănări cu pictura lui Pârvu Mutu Zugravul aflată în Biserica Veche, probabil a fost un ucenic de-al său, care a lucrat sub directa supraveghere a maestrului, ori a fost un pictor localnic sau un călugăr talentat în arta picturii bisericeşti, a cărui identitate s-a pierdut în negura timpurilor.
În prelungirea Paraclisului se găseşte cavoul lui Take Ionescu, bărbat de stat şi mare orator, născut în Ploieşti în 1858 şi decedat la Roma în 1922. A fost amenajat în 1923 şi împodobit cu fresce de Costin Petrescu. Fragmente din discursurile sale, rostite în Parlament între 1908-1916, sunt reproduse de jur împrejurul criptei funerare.
Muzeul Mănăstirii Sinaia deține unul dintre puținele exemplare ale capodoperei culturii românești, „Biblia de la București ” sau „Biblia lui Șerban Cantacuzino”. Tradusă integral în limba română și tipărită la București în anul 1688 în timpul Domnitorului Țării Românești – Șerban Cantacuzino (frate cu Mihail Cantacuzino, fondatorul Mănăstirii Sinaia), Biblia, prima de acest fel în cultura românească, reprezintă momentul de afirmare a limbii române literare.
Colecția icoanelor pictate pe lemn este dominată de prezența icoanei înfățișând Sfânta Treime la stejarul Mamvri împreună cu Avraam și cu Sarra. Pictorul este Sf. Cuvios Pafnutie / Pârvu Mutu Zugravul (pictorul preferat al lui Mihail Cantacuzino și „zugravul” bisericii vechi de la Mănăstirea Sinaia), cel care reușește să transmită prefigurarea fiorului euharistic și al descoperirii Sfintei Treimi în Vechiul Testament sub chipul a trei îngeri.
Autorul și-a lăsat amprenta originalității, așezând pe masa ospitalității o mahramă românească. Icoana, pictată în 1693 și transmisă nouă în forma ei originală (nerestaurată), foarte bine conservată, dovedește tehnica deosebită și talentul artistic al lui Pârvu Mutu Zugravu , canonizat cu numele sau de călugăr Pafnutie. Alte icoane sunt cele pictate de Patriarhul Silvestru al Antiohiei, pe la 1720, cu înserții în sidef, precum și cele realizate la Moscova în 1702-1703 de Tihon Ivanov.
În vechime nu era doar un muzeu de artă religioasă ci și unul parțial etnografic, aici și-au plimbat mulți ani Regii României musafirii pentru a le arăta o parte din creația românilor.
